marți, 13 noiembrie 2012

Un maramureşean din dreapta Tisei "împinge Ţara înainte"

Impresionanta istorie a doctorului Ion Moiş, cu circa 50 de ani vechime în oncologie, un chirurg consacrat în domeniu, originar din Maramureşul istoric, care îşi poartă  destinul ca pe o diplomă de nobleţe (dar ca şi pe o cruce), se înscrie perfect în destinul românilor din afara graniţelor României. Numită o Ţară de dincolo de Ţară, Maramureşul istoric, ca şi Basarabia, mai continuă a fi o rană deschisă şi dureroasă. Miracolul românesc de a supravieţui intemperiilor istoriei ar fi sinonim cu această insuliţă de vis şi mit, leagăn de civilizaţie şi tradiţii milenare. Această populaţie străromânească a vieţuit necontenit în vatra sa originară, cele câteva zeci de aşezări de aici sunt aceleaşi cum au fost 1,5-2 mii de ani în urmă. Potrivit cercetătorilor, graiul maramureșean este unul dintre cele cinci subdialecte de bază ale dialectului dacoromân, ale cărui trăsături (rotacismul, de exemplu) s-au perpetuat în vremi. Un farmec aparte îl constituie portul maramureşean (moroşean), care se remarcă prin eleganţă sobră, reţinută, cu elemente specifice pe care nu le găsim în alte zone. Vestitele gube şi glugi au fost descoperite pe straiul dacilor de pe Columna lui Traian. Nu mai puţin fascinante sunt casele şi bisericile din lemn, obiceiurile care păstrează până astăzi forme de manifestare caracteristice vechilor civilizaţii antice, îmbrăcând azi haine creştine (muzica şi jocul popular, măştile etc.). 

Aceasta ar fi cartea de vizită a acestor aşezări străvechi, de o seamă cu Zamolxe şi Burebista. Ca un model de supravieţuire, au trecut peste ei mai multe imperii: Regatul Maghiar, Principatul Transilvaniei, Imperiul Habsburgic, Monarhia Austro-Ungaria, Cehoslovacia, URSS. Dar continuă să-şi vorbească limba, să-şi promoveze obiceiurile, să-şi cânte cântecele şi să-şi poarte costumele inedite. Dacă Basarabia, cu un destin asemănător, la 1918, a revenit după Unire pentru un timp la sânul Patriei Mume, moroşenii nu au avut nici acest noroc provizoriu. Deşi moroşenii, la 1 decembrie 1918, alături de românii din întreaga Transilvanie, din Banat, din Crişana şi din Sătmar, s-au dus pe Câmpia Libertăţii, ca să se bucure de Marea Unire, şi delegaţii Comitatului Maramureş şi alţi maramureşeni, printre care şi cei de dincolo de Tisa. Însă, atunci când s-a dat citire Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale, în care se făcea referire despre întinderea României Mari „de la Nistrupân’ la Tisa”, aceştia s-au simţit părăsiţi. Jocurile de interese ale marilor puteri din cadrul Conferinţei de pace de la Paris, dar şi indecizia conducătorilor României de atunci au făcut posibilă pierderea pământurilor româneşti din dreapta Tisei (din cei 10.500 km2 ai comitatului Maramureş, României i-au rămas doar 3.381 km). Deşi, cu toate încercările, de-a lungul timpului, regalitatea maghiară şi apoi Imperiul Habsburgic nu au reuşit să frângă spiritul de nobleţe, independent al maramureşenilor. Pentru moroşeni, originea lor nobiliară, venită pe filiera vechilor cnezi şi voievozi, este un motiv de mândrie şi de dăinuie.


Delegat al Maramureşului istoric, din comuna Aşpa de Mijloc, în Câmpia Libertăţii la 1918, a fost şi bunicul protagonistului nostru, Ilieş Moiş. S-a pornit la Alba Iulia în straiele naţionale de zile mari, cu căruțele, până la Baia Mare, de unde  a luat trenul spre Alba Iulia. Amintiri ce-i umple inima de mândrie, dar şi de tristeţe că destinul nu a fost drept cu ei, moroşenii, cei mai nobili şi mai destoinici daco-români. Dar nu cedează, purtându-şi cu demnitate de nobil numele şi naţionalitatea de român în acte (chiar şi în vremurile de tristă faimă), trecând peste obstacole şi îngrădiri graţie unui umor fin, specific moroşenilor.
Ce mai faceţi domnule Ion Moiş, l-am întrebat înainte de a da curs interviului de mai jos, ştiind că are probleme cu sănătatea – la cei aproape 79 de ani – o vârstă la fel de nobilă ca şi originea-i de moroşean. Mi-a răspuns pe un ton optimist şi mucalit: „Împing Ţara înainte!”. O expresie pur moroşeană, pe care nu o auzi prin partea locului. O expresie ce denotă o stare de spirit specifică acestor urmaşi ai dacilor, vatră de civilizaţie  şi istorie milenară.
– De unde veniţi, domnule doctor Ion Moiş?
Vin din Maramureşul istoric, din Apşa de Mijloc, rebotezat de ucraineni în Sredne Vodeanne. Este doar la cinci kilometri de Tisa. În Valea Tisei sunt patru sate româneşti: Biserica Albă, Slatina, Apşa de Jos şi Apşa de Mijloc. Şi un sat cu vreo 200 de case – Plăiuţ. Satul meu, precum şi alte aşezări din ţinut, aşa s-a întâmplat că sute de ani a fost în componenţa Austro-Ungariei.
Născut la 18 noiembrie 1933 în Ceho-Slovacia, în 1918-1939 am fost în componentza Ceho-Slovaciei, în 1939 am fost ocupați de Ungaria. Am urmat şcoala primară cu predare în limba maghiară, şcoala în limba maternă fiind închisă, pentru că ungurii au venit cu administraţia lor: jandarmi, notari, profesori, preoți, absolut tot. Totul era în maghiară. La vârsta de şase ani am mers în clasa întâi, deşi nu înţelegeam o boabă ungureşte.  Dar, slavă Domnului, mi s-a dat uşor.  La orice festivitate eram invitat să recit o poezie în limba maghiară.
 – Ce s-a întâmplat cu românii din această zonă?
Aici, pe Tisa, întotdeauna a fost zonă de frontieră. În 1944, pe timpul războiului, unde era să învăţăm? Ne-am înscris la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet. (Deja ne ocupaseră sovieticii).  Trebuia doar să treci Tisa. Era un liceu cu disciplină aproape că militară. Maximum de copii într-o clasă era de 18 persoane.  Locuiam la cămin. Şi până astăzi îmi amintesc cu exactitate viaţa şi atmosfera de acolo. În cameră eram 10 băieţi, fiecare aveam noptieră, dulap de haine, scaun  ş.a.m.d. Exista sala de pregătire pentru lecţii – fiecare elev avea masa lui. La cantină, când luam masa, în capul mesei, ne supraveghea un superior care ne instruia cum să ţinem lingura. Şi aşa trei luni, am luat lecţii de bune maniere.
În 1945 s-a instalat frontiera pe Tisa. Ni s-a interzis să mai facem studiile la Sighet. Un an am luat lecţii de la preotul din sat, părintele Laurenţiu Marina, care făcuse teologia la Universitatea din Praga. Cu gândul că ruşii vor pleca şi viaţa va reveni la normal. Dar nu a fost să fie aşa. S-a deschis şcoală medie cu predare în ucraineană. Au adus profesori din alte sate. Pe la noi nu era nici un rus sau ucrainean, doar români (70 la sută) şi  maghiari. Nu ştiam nici un cuvânt ucrainean. În primul an, am rămas în majoritate corigenţi la ucraineană şi rusă.
 – Cum vă trata noua administraţie sovietică?
– În primul rând cu suspiciune. Îmi amintesc, o dată în două săptămâni venea un securist şi ne chema la „discuţie”. Ce fac părinţii, ce vorbiţi acasă, cine vine pe la voi? Eram bine pregătiţi încă de acasă şi de la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet, unde am studiat istoria românilor, minunaţii dascăli ne-au format ca personalități, ni s-a deschis ochii, ni s-a povestit despre trecut, domnitorii noştri. Toate acestea le învăţam în cadrul cursurilor de instruire spirituală de la munte, unde ne aflam câte teri zile la rând, primăvara și toamna, cântam cele mai renumite cântece patriotice, eram iniţiaţi în materie de istorie şi de viaţă.  Îmi amintesc că profesorul nostru de română, domnul Văleanu,  înainte de a veni ruşii, ne-a îndemnat să luăm cărţi din biblioteca liceului. Tatăl meu  a venit cu carul cu boi şi am încărcat saci de cărţi şi reviste de istorie, printre ele multe cu mareşalul Antonescu.
 - Ce vă amintiţi despre copilărie, părinţi?
- Părinţii mei se numeau Şiman Maria şi Moiş Ion. Tatăl mamei a murit în Primul Război Mondial pe Frontul de Est şi a rămas orfană la un anişor. Am crescut chiar pe Valea Tisei. Sunt locuri frumoase cu oameni vrednici şi înstăriţi. Îmi amintesc cu multă dragoste şi nostalgie despre bunica Anuţa și bunicul Ilieş. Familia noastră avea o parte de moară de apă şi stăpâneam şi o parte din munte. Aveam şi oi. În sat s-au păstrat ca printr-o minune cele două biserici de lemn de stejar, datate cu secolul XV, în stil maramureşean. Fiecare aveam costume făcute în condiţii de casă. Din cânepă, bumbac, in sau lână de oaie. Ţin minte cum se înmuia cânepa, se meliţa şi se pieptăna. Existau şi  meşterii specializaţi în confecţionarea cojoacelor, sumanelor, gubelor, opincilor și pălăriilor. Costumele populare care se mai poartă şi acum la festivități în Apşa de Mijloc sunt o adevărată capodoperă. Costumul femeiesc este compus dintr-o basma înflorată (neagră la femeile mai în vârstă), cămaşă cu decolteu dreptunghiular, cu mâneci trei sferturi, poale peste care se îmbracă două zadii (catrinţe), un pieptar din pănură sură sau un „lecric” (jachetă), guba (suman) din lână albă cu miţe lungi, iar ca accesoriu „zgarda scumpă” (mărgele de corali) sau zgărdanele (ţesături de mărgele mici în jurul gâtului). Bărbaţii  poartă  ca element de bază cămaşa albă, scurtă, cu mâneci largi, vara – gatii (izmene) lungi până la mijlocul gambei, iarna cioareci din lână albă, chimir lat la brâu; lecric şi gubă. Din gama accesoriilor sunt caracteristice nouă clopul şi straiţa ţesută în culori vii. Jocul satului practic a dispărut: fetele şi feciorii, părinţii se mai prind în horă doar la nunți și hramuri… Cu regret, discotecile moderne au strâmtorat rău de tot jocul popular și vechile tradiții populare. Un alt obicei frumos era sărbătoarea Stânei, cu ocazia constituirii turmelor care vor pleca la păşunatul alpin pentru perioada de vară. Aici se va face şi mulsul oilor, şi măsuratul laptelui, ceea ce va constitui reperul de repartizare a preparatelor din lapte, pe perioada celor trei luni cât turma de oi se va afla pe munte. Evenimentul se petrece pe dealurile din jurul satului. Se organizează mese cu mâncăruri şi băuturi tradiţionale, cu muzică populară.
–  Dar ca să revenim, ce s-a întâmplat după ocupaţia sovietică?
În 1952, odată cu colectivizarea forţată, ne-au luat tot. După şcoala ucraineană  am lucrat învăţător la şcoala de șapte ani din Plăiuţ. Eram doi învăţători – eu român si altul ucrainean. El preda rusa, germana şi educaţia fizică – celelalte obiecte eu. Pentru a merge la institut trebuia să învăţ rusa. M-am înscris la cursuri de perfecţionare a învăţătorilor dela Ujgorod pentru două luni şi am venit la Chişinău, într-un spaţiu oarecum mai de acasă, unde auzeai vorbă românească. Pe 18 iulie 1953 am depus actele la Institutul de Medicină. Primul examen era compunere în limba rusă. Era o serie de abiturienţi ruşi şi una moldovenească. Culmea, am nimerit în cea rusă pentru că …eram român! Am trecut. Era o singură facultate – generală. Toate obiectele erau în limba rusă. Era greu, dar făceam carte serioasă. Profesorii veniţi din Leningrad (Petersburg) aveau o educaţie şi o cultură aleasă, cu carte de pe timpul ţarului. Mai mult, aş zice, înţelegeau situaţia şi drama noastră, a românilor basarabeni, nord-bucovineni şi din Trancarpatia. Pentru exemplu, voi evoca doar un caz. Eram în anul întâi,  plăteam pentru studii pentru că eram român din Maramureşul istoric.  Ruşii şi moldovenii nu plăteau. Mi-a venit ideea să fac un demers către decanul facultăţii, profesorul Mihail Vasilevici Borzov,  unde ceream să fiu scutit de taxa pentru că nu e nicio diferenţă între români şi moldoveni. Ca să vedeţi, decanul care s-a dovedit un om de treabă, nu a spus despre „incident” nimănui. M-a chemat la el şi m-a întrebat cine m-a îndemnat să fac acest lucru şi dacă mai ştie cineva. I-am explicat că am scris demersul de unul singur şi că nu am urmărit vreun scop „subversiv”. Am rupt „depeşa” şi am aruncat-o în coşul din biroul decanului. Dânsul mi-a zis să o iau şi să o duc în veceul din curte. Ca să nu o găsească cineva. Vă daţi seama ce vremuri erau.  Era anul 1953, ceva timp după  moartea lui Stalin.
– Unde aţi fost repartizaţi?
Eram  căsătorit şi am fost repartizat în Năpădeni, raionul Ungheni. Spitalul de circumsripţie Năpădeni care întrunea  satele  Condrătești, Hârcești, Mânzăteşti, Curtoaia, Sineşti, Leurdoaia şi Veveriţa, se afla  în casa fostului preot din sat. Aveam la dispoziţie o căruţă cu doi cai cu care colindam toate aceste localităţi. În cazuri de necesitate, eu împreună cu soţia, deşi nu aveam experienţa necesară, făceam şi operaţii pe urgență, primeam naşteri etc. Nu aveam de ales. Situaţia ne-a obligat să ne acomodăm realităţii. Pentru că de noi depindea sănătatea oamenilor. Uneori recurgeam la manual, alteori la Domnul.Darla Ungheni erau medici vestiţi, unii cu şcoală românească, precum Moisei Vainberg, unde era bine pusă la punct terapia obstetrică. Aici, pot să zic,  am făcut a doua facultate, am acumulat o experienţă bogată. Soţia mea, Valentina Antoceanu, era fiică de „chiaburi” cum se spunea: tatăl ei a fost deportat în Siberia în 1941, de unde nu s-a mai întors.  După război maică-sa era „vânată” şi ea, dar a scăpat schimbându-şi mereu  locul de trai. Ea locuiala Ungheni şi avea două fete.
Antocenii erau nişte intelectuali basarabeni cu studii româneşti. Alexandru Antoceanu, socrul meu,  era agronom, Ion Antoceanu, fratele său, era profesor de matematicăla Liceul de fete, aveau  moşii în comuna Ghiduleni,  judeţul Orhei. Ei aveau mai multe case şi pământ în Chișinău, chiar şi pe locul unde e astăzi  Ambasada Rusă.  Fraţii lui s-au  refugiat în România.  Fiul meu poartă numele mamei: Alexandru Antoceanu, în memoria bunicului.  S-a stabilitla Bucureşti, e medic radioterapeut.  Mi-a urmat calea. Nepotul a ales juridica, nepoata Anastasia Antoceanu a absolvit clasa a 11-a la Liceul Teoretic “Mihai Eminescu”.

– Care era pe atunci starea de spirit la Medicină?
Pe când eram student în anul cinci, era rector Nicolae Testemiţanu. Erau vremuri tulburi, erau cazuri când unii studenţi dispăreau fără urmă… Eram urmăriţi şi supravegheaţi în permanenţă. Am fost coleg de facultate cu  Eugen Gladun, Ion Prisăcaru, Ion Antohi etc. Testemiţanu s-a remarcat ca un chirurg de calitate şi un bun organizator. Meritul său cel mare e că a pledat pentru pregătirea şi promovarea cadrelor naţionale. După ce a fost numit în funcţia de ministru, rector a devenit Anestiadi. Dânsul, practic,  cunoştea toţi studenţii, cine şi ce prezenta, îi  selecta  şi îi trimitea la aspiranturăla Moscova, Leningrad, alte oraşe ale ex-URSS. Că de România sau Europa, vă daţi seama, nu aveai dreptul barem să gândeşti. În 1962 am făcut şi eu doctoranturala Moscova, specializat   în oncologia toracică la renumitul Institutul de Oncologie “Piotr Hertzen”. Din 1966, activez la Institutul Oncologic, unde iniţial am fost director adjunct, ulterior şeful Secţiei chirurgie toracică. Am fost numit fără a fi membru de partid. Trebuia să intru în partid, dar când am îndeplinit ancheta figura  punctul şase, naţionalitatea română. Nu am fost admis. Când au început represiunile şi Testemiţanu a căzut în dizgraţie am pătimit şi eu. Testemițanu a fost chemat la biroul politic al PC, şeful pentru agitaţie şi propagandă, unul Dâgai, l-a învinuit de naţionalism pentru că printr-un ordin al ministrului toate catedrele trebuiau să traducă manualele, în limba română s-a predat vreo patru-cinci ani. I s-a încriminat şi faptul că a angajat în funcţie de director-adjunct al Institutului Oncologic un român, care scrie cu litere latine. Vorba e că mi-a mers vestea în urma unei întâmplări. În spatele cinematografului “Patria” era restaurantul „Casa Mare”, iar directorul  Vasile Pârţac era din Năpădeni. I-am salvat fetiţa de la moarte. A dat o petrecere pentru mine şi colegii mei. Muzică populară, cântece româneşti. La sfârşit am fost rugat să spun impresiile în cartea pentru oaspeţi. Am scris cu litere latine „În sfârşit, avem şi noi o casă mare”. A doua zi se ştia deja la Comitetul Central. Tot la Institutul nostru activa şi Alexandru Ţăţulescu, doctor în medicină,  şeful Secţiei Radiodiagnostică, medic din Bucureşti, luat prizonier de ruşi.

-Vă mai amintiți cum a fost începutul, cum au fost primele zile de activitate medicală?
- Am început cariera de medic într-o seară toridă de vară, 31 iulie 1959, cu o zi mai devreme de cea stabilită pentru începerea activității mele de medic, printr-o chemare de urgenţă în satul vecin, Condrătești, situat la vreo șapte kilometri de Năpădeni. Eu, soţia şi moaşa  din spitalul Năpădeni ne-am deplasat într-acolo. Venise după noi tânăra moașă din Condrătești cu un camion străvechi. La punctul medical din Condrătești, care prezenta o cameră mică într-o casă ţărănească cu podea de lut, fără lumină electrică, cu o lampă de gaz cu sticla stricată, am găsit pacienta practic fără simțire, fără tensiune, cu o hemoragie abundentă. Aveam pregătit într-un rucsac totul necesar pentru acordarea ajutorului medical de urgență.
Moașa a început o perfuzie intravenă, iar soția mea pornise o anestezie generală.
Eram într-o situaţie extrem de grea, aproape să-mi pierd firea. Totuşi mi-am  revenit, la lumina lanternei ţinută de moaşe, manual am înlăturat placenta, s-a contractat uterul. Hemoragia continua. La control s-a depistat ruptura colului uterin de gradul II și III. Sub lumina lanternei a fost sufurată ruptura, hemoragia s-a stopat, s-a restabilit tensiunea arterială. Soţia a înfăşat copilul şi s-a aşezat în cabină lângă şofer. Targa cu mama copilului sus în camion pe „râpcă” de vie şi transportată la Spitalul Năpădeni. Au rămas vii și mama şi copilul. Vă spun acest caz mai detaliat că acesta mi-a fost botezul în medicina practică şi am prins încredere că se pot face multe lucruri nobile.
N-a trecut mult timp şi un ţăran, Mihai Chitoroagă, a căzut peste topor şi şi-a tăiat tendoanele la mâna dreaptă. Era toamnă, glod şi era extrem de greu să transporţi pacienţii în raion. Împreună cu soţia am intervenit chirurgical, au fost sufurate tendoanele şi pacientul a rămas cu mâna funcţională. Pe parcurs au fost multe cazuri dificile, dar am avut încredere în noi, nu ne pierdeam cu firea.
Alături de satul Năpădeni, raionul Ungheni, era satul Cornova, dar era în raionul Călăraşi, cam departe de centrul raional. Primeam toţi pacienţii din acest sat cu condiţia ca conducerea colhozului să mă ajute cu transport (aveam înţelegere verbală cu preşedintele de colhoz, Simion Roșca). Din acest sat a fost adus un băiat care a căzut de pe un gard de stachete cu ruptură la scrot,  cu testiculele afară, în praf şi paie. Şi acum mă mir cum m-am hotărât să intervin chirurgical. Mă grăbea timpul, de raion era departe. Lucru foarte migălos, dar împreună cu soţia l-am făcut şi băiatul a rămas viu în toată firea și azi mai facem glume pe cazul acesta (am rămas buni prieteni cu părinții și haiducul dat…), pentru că are doi copii, dar putea să aibă și doisprezece, cu forța lui bărbătească… E greu de vorbit totul prin ce am trecut, dar îmi amintesc cu multă satisfacţie de acea perioadă  romantică a vieții mele.
Am avut un colectiv mic, dar de o omenie de invidiat, muncitori şi specialişti în domeniu, aveam o încredere absolută în moaşele mele, asistentele medicale.
A fost făcut un plan de lucru cu deplasări o dată în lună în fiecare sat, cu examinarea în primul rând a copiilor nou-născuţi până la un an, consultaţia populaţiei.
Obligatoriu o dată în lună organizam un seminar cu toţi lucrătorii medicali din circumscripție. Relativ erau asiguraţi cu tot necesarul elementar, echipament medical, „Salvarea” era căruţa cu doi cai cu care ne deplasam prin satele din jur.
Pe parcursul a trei ani am construit secţia de maternitate în Năpădeni, am deschis farmacii cu cele necesare, laborator clinic, a fost instalat cabinetul de radiodiagnostică unde cercetam pacienţii seara când se aprindea lumina electrică de la dizelul din sat. S-au construit noi puncte medicale în satele Hârceşti şi Condrăteşti.
Cu multă dragoste şi respect îmi amintesc de oamenii gospodari din sat, foarte omenoşi şi cu o cultură deosebită. Am păşit în medicină cu piciorul drept şi am învăţat lucruri extraordinare de viaţă și comportament de la aceşti oameni.
Doamne, să fi văzut și auzit aceşti oameni la vreo petrecere, ce cântece românești din perioada interbelică interpretau…
Să nu credeţi că n-am avut erori în lucru. Am avut, dar multe mi se iertau, oamenii ne preţuiau şi ne încredinţau sănătatea lor, unor doctori tineri care  îi ocroteau. Eram în cele mai bune relaţii cu pedagogii, cu oamenii simpli.
Mulţumesc lui Dumnezeu că am început lucrul la ţară, în greutăţi, unde am acumulat multă experiență de lucru, și la vârsta asta am o satisfacţie totală.
Şi, azi, sunt absolut încrezut că un medic ar trebui să înceapă medicina la ţară, unde te performezi nu numai în materie, dar şi ca om în viaţa asta atât de complicată şi neprevăzută.

– E adevărat că R. Moldova deţine unul dintre primele locuri la cancer?
Nu aş spune. Cancerul există în toată lumea. Factorii declanşatori sunt mediul înconjurător, apa, alimentele, ciupercile patogene, bacteriile, virusurile şi chimicalele nocive din organismul nostru, inclusiv metalele grele. Moştenirea genetică a sistemului imun contează foarte mult în acest gen de afecţiune, precum şi factorii psihologici. În proporţie de 70%, cazurile de cancer se declanşează din cauza stilului de viaţă. În primul rând, alimentaţia. Mai înainte alimentele de bază consumate de oameni erau mai sănătoase decât cele actuale. Nu existau pesticide, antibiotice în gamă aşa de largă, fructe sau legume modificate genetic etc. Conservele cu termen de garanţie foarte lung, consumul excesiv de cafea şi ceai, sucurile carbo-gazoase, alcoolul, animalele crescute intensiv, cu adaosuri de hormoni, zahărul, făina şi margarina produse aşa cum se produc acum determină în organism acumulări de toxine şi afectează structura şi funcţiile duodenului, colonului, rinichilor, ficatului, plămânilor şi ale pielii. Oamenii de ştiinţă au dovedit că şi oncogenele moştenite din generaţiile anterioare predispun spre cancer. Oncogenele devin active doar într-un mediu prielnic. În cazul nostru planeta este foarte poluată, prin urmare mediul propice activării lor există.

– Cum a fost să lucraţi într-un domeniu oarecum trist, dezolant? Ce calităţi trebuie să aibă un medic?
Noi, medicii, nu avem timp să ne gândim la tristeţe. Pacientul e în faţa ta şi de intervenţia chirurgului, a terapeutului sau anestezistului, depinde viaţa unui om. Medicii sunt oameni senini, optimişti. Contează să ai încredere în forţele proprii, să fii un bun profesionist, să fii corect, disciplinat,  să respecţi codul deontologic al medicului şi jurământul lui Hipocrate. Să tratezi fiecare bolnav ca pe tine însuţi. Cu răbdare şi înţelegere.

– Cum aţi aprecia situaţia social-politică de la noi?
E multă pălăvrăgeală şi interese înguste. E o mare ruşine că până acum nu am pus la punct problemele ce ţin de limbă, istorie, economie. Aşa cum au făcut-o Ţările Baltice. Nu avem o putere, lideri pe măsură.

– Unde vă simţiţi mai acasă, la Chişinău sau în Apşa de Mijloc?
Casa mea e acolo, în Apşa de Mijloc, la margine de munte, în valea Tisei, de unde s-a  inspirat Eminescu pentru Doina: „De la Nistru pân-la Tisa, tot românu plânsu-mi-s-a…” . O expresie mai recentă spune că  un om se poate considera împlinit dacă a sădit un pom, a întemeiat o familie şi a vizitat cel puţin o dată Maramureşul, kilometrul zero al Europei și al României istorice, Dacia. În fiecare an revin acasă, unde am rude şi fraţi. Deşi, aflat sub ocupaţia sovietică, Maramureşul de peste Tisa şi-a schimbat şi numele, devenit Transcarpatia, s-a trecut la schimbarea numelor localităţilor româneşti, la colectivizare şi la sovietizare. Sărăcia locurilor i-a făcut pe maramureşenii de aici să-şi caute de lucru în alte părţi ale URSS, dar ei nu şi-au uitat locul de baştină, fapt confirmat de stabilitatea numerică a elementului românesc de peste Tisa sub sovietici: de la 12.412 români recenzaţi în 1946 la 29.485 în 1989, reprezentând o creştere de la 1,7 la 2,4% din populaţia regiunii Transcarpatia. Potrivit unor date istorice, după prăbuşirea URSS, procesul de creştere a ponderii românilor a rămas constant: în 2001 erau 32.100 de români (2,6%). Schimbarea regimului politic şi a structurii de stat au produs schimbări şi în viaţa românilor de peste Tisa. Mai întâi s-a putut reveni la denumirile româneşti ale localităţilor, chiar dacă procesul a fost lung şi dificil. Apoi s-a dezvoltat infrastructura localităţilor, s-au construit edificii publice şi private, viaţa oamenilor s-a îmbunătăţit, mai ales prin libertatea de a lucra şi în alte ţări. S-au format Asociaţia culturală  George Coşbuc şi Uniunea Dacia. Aici se editează două ziare româneşti („Apşa” şi „Maramureşenii”), s-au tipărit cărţi româneşti de către autori de peste Tisa, există televiziune prin cablu, o reţea privată de telefonie, reţea de magazine, de hoteluri şi restaurante etc. Într-un cuvânt, ne ţinem, deşi mulţi îşi dau copiii în clasele ucrainene, pentru ca să poată face o facultate, să ocupe o funcţie etc. Cred că  nu ar fi rău ca instituţiile culturale din România să acorde mai multă atenţie şi dragoste acestor localităţi, care trecând prin situaţii istorice speciale, şi-au păstrat limba, obiceiurile, credinţa, vitalitatea.

- Și ultima întrebare: cum vedeți perioada aceasta a vieții noastre, cei 20 de ani de așa-zisa tranziție la economia de piață, în ajunul celor 80 de ani trăiți de Dv?
- Și bine, și rău… Bine, că avem posibilitatea să călătorim oriunde am dori, să gândim liber, să vorbim ceea ce gândim și să vorbim nestingherit limba noastră cea română. Probleme de acest gen mai avem multe pentru că rusolingvii nicidecum nu se pot despărți de mentalitatea lor șovină de stăpâni în casa noastră (evenimentele de la Bălți de la începutul lunii august ne-au demonstrat că, de fapt, nu ne-am mișcat prea departe față de anul 1989…). Dar, totuși, nu se compară cu ceea ce am trăit noi în perioada sovietică. Ce-i drept, frații mei din Maramureșul Istoric și azi au aceleași probleme naționale, chiar mai dificile, sub noua stăpânire ucraineană, care închide școlile naționale, ucrainizându-ne copiii și chiar …pietrele din Valea Tisei, din Nordul Bucovinei,  din Basarabia istorică…
Cât privește viața materială, a devenit mai grea, mai anevoioasă… Undeva s-a dat greș. Liderii noștri politici au uitat cu desăvârșire ce au promis la începuturile Mișcării de eliberare națională și s-au apucat cu tot dinadinsul să se facă doar ei bogați, noi, marea majoritate a populației, am rămas goi-chistol, abia de mai reușim să stingem datoriile la electricitate, gaze, căldură, alimente etc. Tare mă tem că a eșuat și proiectul nostru cu R. Moldova – o țară independentă de succes…
Dar un caz recent din viața mea m-a pus rău de tot pe gânduri. Toată viața mea conștientă am visat să am și eu în biblioteca personală o carte capitală, o Istorie a literaturii române de G. Călinescu, și iată că am ajuns la această vârstă să-mi văd visul împlinit. Monumentala Istorie… stă deja pe masa mea de lucru din apartament. Și nu m-a costat niciun bănuț… Mi-a adus-o nepotul meu acasă, găsind-o printre multe alte cărți la … gunoiștea de lângă blocul unde locuiesc în sectorul Botanica din capitala noastră administrativă și, culmea, culturală… Cred că comentariile sunt de prisos… Îți vine să plângi cu lacrimi amare de nivelul unde am ajuns în 20 de ani de tranziție moldovenească…

Tamara GORINCIOI, Vasile ȘOIMARU

Niciun comentariu: