marți, 24 iulie 2012

Ținutul Herța

Material realizat de Mihail Robu, din Ținutul Herța, înscris în concursul "Proiect România", organizat de Forumul Internațional al Jurnaliștilor Români (FIJR).

Erupi, te reverși, te strecori, te lași fulgerat și totuși te temi. Te temi sa calci pe pamântul natal, atât de pătimit și plans, atât de infantil și lipsit de atenția noastră. Ne-a fost și ne este ca o scară spre cer. L-am lăsat, l-am părăsit, însă nu lam trădat – am revenit de fiecare dată. căutând idealuri și cutreierând meleaguri, iarăși și iarăși ne apăreau in minte bunătatea și sfințenia oamenilor noștri, simpli, neprihăniți, gârboviți și plini de sudori. Ne lipseau mult. Eram drogați de modernizmul tehnologiilor devenisem mult perverși, nimerind pe drumuri și carări straine. Am trecut prin cele mai dificile situații, am trait multe momente strașnice. Am murit și am înviat și iată-ne aici. Lângă o cruce de lemn, la rascruce de drumuri, în centrul universului.

Chipul lui sfânt. Chipul satului românesc înstrăinat te face sa plângi. Te face să plângi nu de tristețe ci de fericire ca încă mai ne ținem. Ca un soldat rămas pe câmpul de luptă singur, în fața sutelor de miii de sulițe. Ai fața senină. Te bucură cupolele bisericilor ce incă lucesc la soare, te bucură transcripțiile românesti de pe icoane. Te simți mult mai român decât oricine. Drumuri neasfaltate ce duc drept în inimă. Parcă separați de civilizație, de ai tăi, dar nu lipsiți de cultură. Cu bibliotecile pline,ajunși departe, rămași aici lângă vite, botezând copii și purtând cinstea de român. Am cunoscut fiecare iarbă, copac sau umbră. Le-am divinizat.

Am simțit și știut că trebuie sa fim tacuți. Să nu ne jelim la nimeni cât de greu sau ușor ne-a fost. Ne-am știut meseria. Păstram datinile. Fiecare răsărit sau apus l-am petrecut sub același cer cu voi. Ca niște copii de țâță luați de la mamă, crescând in scurt timp, ne-am devenit nouă înșine părinți.

Cu multe provocări de fiecare zi, cu momeală de bogății straine, nu ne-am ispitit. Cu răbdare de mucenic am vrut și dorit doar una: sa fim recunoscuți și stimați. Am vrut sa fim socotiți ceea ce suntem, sa ni se dea ceea ce ni s-a luat. Din curcubeele noastre cele atât de pure, ne beam existența, devenisem bătrâni – dar ne nășteam din nou, cu fiecare rasarit de soare, cu fiecare trandafir ce trecea in nemurire. Ne rugam. Lăcrimau icoanele-n șir. Traiam din semne. Se săvârșeau minuni. Știam ca nu suntem singuri. Ne era deajuns. Dar uneori ne prindea câte un dor, ranit de sârmi ghimpate, ce pornea din crucea Golgotei noastre.

Liniile din palmele noastre se intersectau uneori, alteori paralel ne ducea in lungul zidului. Sângera total independența noastra. Eram liberi sub un cer robit. Ne-am luptat mereu după un colț de cer. Pentru colțul nostru de cer Herțean. Am fost mereu biserică și casă de străini, jertfelnic al suferinților, cetate, zid, armă, pavăză, lumină, lacrimă, stea, constelație, univers. Nu ne-am temut niciodată. Am creat un univers separat, numai al nostru. Ne știam pe noi. Ne știau toți.

A fi triști de morții noștri îngropați în huma vagă, împușcați sub orizontul sârmelor ghimpoase. Fântani săpate pe coapsele strabuneilor noștri. Stejari falnici și păduri. Stâni cu oi. Orașele palpitânde în fum. Sate și cătune pline de vechimi. Suntem noi, ne știu toți.

A fi obosit venind de la coasă, a cădea pe o piatră în genunchi și a mulțumi cerului. A mulțumi pentru boli și a schimba culoarea pământului cu lacrimile noastre. Ca o pâine graiul, ca o masă cerul – am împlinit pustiul din noi cu curcubee dolofane. Am incrustat alee de flori în palmele noastre. Suntem noi, ne știu toți.

Nu se cuvenea să cădem – nu am căzut. Se cuvenea sa fim tari – am fost. Liniștea și restriștea – două bucurii. Le-am primit pe toate întocmai pe cât ni s-a dat din cele ce ni s-au fost scris.

A fi Herțean, înseamnă a avea destin. A fi Herțean, înseamnă nu a fugi de propria umbră. O umbră care uneori ne întrece, alteori rămâne mai în urmă. Dar mereu aproape – la distanța unui sărut. Fluturii noștri ne-au purtat ușurimea, boii –povara, mamele – alinul, durerea – noi singuri.

Zilele trec. Un continuu univers ce se varsă în formă de ploi ne spală păcatele. Nu am fost fii risipitori și nu vrem să avem fii și nepoți risipitori. Ne rugăm pentru un viitor bun și un cer bineprimitor. Încă multe generații ne vor duce numele și ne vor purta graiul. Nu vrem sa ne pierdem la jumătate de cale. Nu vrem să ne rătăcim. Ne vom regăsi în orisice cuvânt, faptă, sau gând peste sute și sute de ani.

Mihail Robu, satul Mogoșești, Ținutul Herța, regiunea Cernăuți, Ucraina

Forumul Internațional al Jurnaliștilor Români (FIJR)

Niciun comentariu: