luni, 30 iulie 2012

Itinerariu istoric printre românii de la sud de Dunăre

Material realizat de Cosmin Duță, înscris în concursul "Proiect România", organizat de Forumul Internațional al Jurnaliștilor Români (FIJR).

Odată cu destrămarea Imperiului Otoman, populaţia românească din sudul Dunării a avut mult de suferit. Fie că a fost vorba despre românii timoceni (atât cei din partea ocupată de sârbi, cât şi cei din partea bulgară), de aromâni, de megleno-români, de morlaci sau istro-români (rumeri),cu toţii au fost supuşi unui crunt proces de deznaţionalizare şi asimilare. În cele ce urmează voi relata experienţa personală dintr-o călătorie în românitatea balcanică.

Anul trecut, în vacanţa de vară, am avut deosebita şansă de a intra în contact, pentru câteva zile, cu românii de la sud de Dunăre. Pot spune că, de pe malul Dunării şi până pe ţărmurile Mării Adriatice, am folosit ca mijloc de comunicare numai limba română. Acest lucru spune multe despre românii din Balcani, care înca sunt în număr foarte mare. Mă întreb, oare, cum era cu 100 de ani în urmă? La vremea lui, Nicolae Bălcescu spunea că până la Sofia a întâlnit numai sate româneşti…

Excursia mea a fost una ce a avut ca scop cunoaşterea de aproape a acestor români, bservarea obiceiurilor care se mai păstrează şi a limbii române străvechi. Am rămas plăcut surprins, descoperind că limba vorbită de aceşti oameni este aproape identică cu cea din zilele noastre, deşi românitatea suddunăreană este ruptă de noi de circa un secol (partea nord-balcanică), sau de secole bune( partea balcanică si sud-balcanică). Am descoperit în vocabularul lor şi câteva regionalisme folosite foarte des în Oltenia.

Albotina, locul sfânt al românilor. Călătoria începe trecând Dunărea pe la Calafat. În faţă se arată Vidinul, oraş foarte vechi, Dii, cum îi spun românii de aici. În jurul Vidinului, marea majoritate a satelor sunt româneşti, cu nume cu muzicalitate aparte: Florentin, Căpitănuţ, Gâmzova, Coşava. Aici, în mijlocul codrilor, în apropierea satului românesc Rabova, găsim o mânăstire rupestră, veche de sute de ani. Mănăstirea mai era numită şi „cetatea latină” de la Albotina, pe aici trecând vestitul Baba Novac, căpitan al lui Mihai Viteazu, român timocean din zonă, dar fiind si locul de refugiu al multor haiduci din regiune. Din fosta manastire nu a mai rămas însa aproape nimic, picturile rupestre fiind distruse de mâini criminale. Bătrânii işi aduc aminte cu tristeţe cum în 1975 securiştii bulgari au adus acolo sute de anvelope de la fabrica din Vidin, dându-le foc în incinta manăstirii rupestre.Iată ce relata unul din ei:"..le aprinseră ac'lo, ca să ardă orice scris şi pictură, să piară orice urmă de românism. Două zile la rând, în flăcari a fost Albotina.." La poalele dealului unde sunt săpate peşterile se află Izvorul Tămăduirii, izvor a cărui apă este făcătoare de minuni. Mulţi oameni s-au vindecat de boli incurabile luând apă de aici.

Tot aici, in poiana de la Albotina se desfăşoară anual o întâlnire a românilor din Bulgaria. Aceştia mai păstrează încă un obicei străvechi, „hora morţilor”. Acastă tradiţie este păstrată şi la noi, în unele sate din Oltenia. Obiceiul dacic de veselire cu morţii, de cinstire a lor, nu se mai gaseşte niciunde în restul Bulgariei şi nici la restul slavilor din Balcani. Este o tradiţie unică, originală, păstrată din moşi-stramoşi. Am fost impresionat de acest obicei, ce demonstrează faptul că românii sud-dunăreni nu au uitat cine sunt cu adevărat.

În Timocul sârbesc. Ne-am continuat drumul, intrând în Serbia, în zona Timocului. Aici, trecând de Negotin, Zajecar, Bor, am poposit într-un alt sat românesc, Slatina Borului. Tocmai în acele zile se desfăşura „Festivalul românilor”. Am fost primiţi foarte călduros de către gazde. În incinta magazinului sătesc, oamenii organizaseră „izlojba” adică expoziţia (din nefericire, limba romană se afla la nivelul anului 1833, cand aceste pâmânturi au intrat în componenţa Serbiei, iar pentru activităţile moderne, neexistând echivalent în limba populară, termenii au fost împrumutaţi din limba oficială, sârbă). În acel an, 1833, a început o perioadă întunecată pentru românii timoceni. Despărţiţi unii de ceilalţi (partea răsăriteană a zonei rămânea sub dominaţia otomană), s-a înrăutăţit situaţia celor de la apus de râul Timoc. „Ministrul sârb Ilija Garasanin a proclamat: „În dreapta Dunării nu există loc decât pentru sârbi”. Aceste cuvine au fost scrise pe o plăcuţă prinsă pe pieptul ultimului preot român executat prin spânzurare.”

Expoziţia etnografică, de un bun gust desăvârşit, în care erau expuse toate lucrurile dintr-o gospodărie românească, de la opinci şi costum popular, pănă la război de ţesut şi unelte de toate felurile, a fost impresionantă mai ales prin faptul că obiectele aparţineau familiilor, fiind aduse doar pentru expoziţie şi luate înapoi, transmiţându-se din generaţie în generaţie.

În apropiere de Zajecar( Zăiceri, pe româneşte), lângă localitatea pur românească Gamzigrad (oraşul Gamzei) se afla mândra cetate Romuliana Felix, reşedinţă a împăraţilor Galerius, Decius şi Constantin, unii din mulţii impăraţi cu ascendenţă dacică ai Imperiului Roman. Construcţia este impresionantă (Balcanii sunt plini de vestigii antice) şi destul de bine păstrată, fiind actualmente obiectiv UNESCO. Am făcut un exerciţiu şi m-am adresat în româneşte lucrătorilor din şantierul arheologic, primind de asemenea, răspuns în limba noastră. M-am convins în sinea mea (încă o dată) că aceştia sunt urmaşii oştenilor daco-traci sud dunăreni, moesii. De altfel, în zona Timocului peste tot unde m-am adresat româneşte în sate, invariabil răspunsul a fost în română.

După câteva ore petrecute la Romuliana, ne-am îndreptat spre Knjazevac, un mic oraş, aflat pe malul Timocului. Acolo, ne aşteptau cu nerăbdare nişte vechi prieteni.Am povestit multe, aceşti prieteni vorbind pefect româneşte.De acolo am plecat către sud, prin Niş, către graniţa macedoneană. În dreapta se lasă Kosovo, de altfel şi majoritatea localitaţilor din preajma graniţei sârbo-macedonene sunt albaneze, iar minaretele se înaltă albe si zvelte.De la intrarea in Macedonia, imediat ajungi la Scoplie, Scup - cum zic albanezii - sau Scopia - cum zic aromânii.

Ohrid – centru al aromânilor din Macedonia. Am luat-o apoi spre Ohrid, care se află la graniţa cu Albania ( îi desparte lacul cu acelaşi nume). Ohridul este superb, cu o arhitectura unică şi foarte bine întreţinut. În trecut a fost centrul creştinismului în Balcani, iar acum se laudă cu 365 de biserici! În acelaşi timp a fost şi centrul aromânilor, lacul Ohrid fiind înconjurat numai de satele acestora. Numeroasele peşteri din zonă au fost adăpost pentru o mulţime de pustnici aromâni, majoritatea fiind cinstiţi ca sfinţi, doar că au fost " integraţi" de slavi. Mă refer la Sf Naum, Atanasie, Climent, existand şi tradiţia orală a originii aromâne a Sfinţilor Chiril şi Metodie, creştinătorii slavilor şi inventatorii celecrului alfabet.

Odată cu venirea turcilor (în 1912 Ohrid era locuit în proporţie de 70% de aceştia), dar mai ales după plecarea acestora şi împarţirea Macedoniei de către statele vecine, situaţia aromânilor s-a înrautăţit. E adevărat că România a deschis şi întreţinut şcoli, dar după instaurarea regimului comunist (după 1944), totul s-a abandonat, iar populaţia aromânească a fost hăituită; ca să supravieţuiască a trebuit să se „ascundă” în masa majoritară, fie că a fost vorba de albanezi, greci, bulgari sau sârbi.

Am găsit o singura biserică, Sf Giorgie, din cartierul Vlaska Mala (mahalaua românească), care mai păstrează ca prin minune icoane( datate la anii 1850) şi inscripţii in româneşte şi, cu totul deosebit, în aromână, „Sâmtul Dimitrie” fiind iscripţia de deasupra intrării laterale, unde este scuptată în piatră victoria asupra balaurului. Biserica datează din secolele XV-XVI.

Baptisteriul bisericii, insă, a fost restaurat, iar pictura a primit grafie şi nume slave. Au uitat insă să schimbe costumele sfinţilor si ale sfintelor, iar acestea vorbesc pe limba română.

Am pornit-o prin oraş, la pas, vizitând tot ce se putea. În multe locuri puteai auzi vorbindu-se aromâneşte, dialect al limbii române. A fost o surpriză plăcută să constat că la 1000 km de ţară, se vorbeşte aceeaşi limbă, oamenii au aceeaşi credinţă şi aceleaşi obiceiuri. În Ohrid poţi vedea multe, de la forul roman până la cele 365 de biserici,dar pentru noi, bisericile cu urme româneşti au fost cele mai impresionante. Inscripţiile pe piatră în limba română, picturile sfinţilor, portul popular românesc din unele icoane, toate acestea arată clar că aromânii sunt aici din cele mai vechi timpuri.

În ziua următoare am plecat pe malul lacului Ohrid, spre Mânăstirea Sf. Naum, care este un paradis terestru, atât al naturii cât şi făcut de mâna omului. Frumuseţea construcţiilor este excepţională şi se vede marele interes pentru restaurare.

Am trecut în Albania printr-o zonă cu aspect selenar, atât datorită reliefului, cât mai ales din cauza numeroaselor cazemate construite pe vremea lui Enver Hogea, dictator albanez ce izolase total ţara de restul lumii. Cel mai important oraş al regiunii este Korcea (Curceaua pe aromână), în zonă existând o numeroasă populaţie aromână care fusese sprijinită de statul român cu şcoli, burse şi multe alte ajutoare în perioada interbelică.

Aici am vizitat biserica românească ridicată recent cu sprijinul statului român (Albania a avut ca politică de stat ateismul şi toate bisericile au fost fie demolate, fie transformate în altceva). Am avut şansa să întâlnesc acolo un bătrân de 85 de ani care mi-a vorbit în cea mai curată limbă românească, ceea ce m-a uimit. La întrebarea mea despre cum e posibil, mi-a răspuns că a fost elev al şcolii românesti din Korce (Curceaua) şi al Liceului Român din Salonic (vă daţi seama, acum 70 de ani!), iar în timpul comunismului asculta pe ascuns Radio Romania, pentru ca urechea să nu uite limba! Mi-a povestit cum i s-a risipit familia în cele 4 zări, după război, când s-a declanşat o adevarată vânătoare de aromâni, şi cu ce eforturi şi-a adus tatăl din Grecia (după ce fugise în Argentina) ca să moară acasă. Credeţi-mă că o astfel de întâlnire te marchează pentru vecie!. Către seară a apărut şi părintele Veriga, parohul bisericii şi sufletul comunităţii aromâneşti, care ne-a dat îndrumări despre drumul spre Moscopole.

Aşa cum ne obişnuisem, nici urmă de indicatoare şi sărăcie lucie prin sate. La circa 5 km de Moscopole, brusc, începe cel mai modern drum pe care îl văzusem, realizare recentă, cu fonduri UE, încât am crezut că suntem în Austria. Iar la un moment dat ... i-am văzut, erau ei, aromânii din vechime, cu caravanele lor din cai mici de munte, cu care acopereau Via Egnatia ( între Constantinopole şi Durres, şi mai departe la Veneţia), partea europeană a Drumului Mătăsii.

Moscopole – legendara metropolă a aromânilor. Am ajuns la Moscopole aproape de amurg şi, trecând peste un pod milenar am parcat maşina lângă unul din cele 2 hoteluri aruncate pe panta unui munte. Am intrat în recepţie, unde câteva familii lărgite de localnici se aflau la o masă. O persoană mi s-a adresat în albaneză, iar eu i-am raspuns în română. Atunci a strigat un tânăr de la masă, care m-a interpelat în română. Omul era localnic, din Moscopole, fiu al unei familii de aromâni, (de fapt aproape tot satul este de aromâni) plecat de 20 de ani, în Grecia, unde s-a împrietenit cu români, a învăţat limba de la ei, iar când s-a întors în sat a constatat că e identică cu limba bunicilor săi, pe care generaţia părinţilor nu o mai folosea. Mi-a povestit că anul trecut „îşi băgase fetiţa în apă” nu ştia termenul de botez! Se ştie că în Albania orice religie a fost interzisă şi bisericile demolate. Aceasta soartă au avut-o şi minunatele biserici ale Moscopolei, care rivalizau la vremea lor cu cele din Constantinopol.

Pare de necrezut astăzi că Moscopole, o comună de 800 de suflete (dintre care 60 sunt aromâni, iar 200 albanezi), a fost în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea cea mai vestită cetate din Balcani, după Istanbul. Mărturisesc însă despre aceasta ambasadorii occidentali acreditaţi în imperiul turcesc din veacul al XVIII-lea, învăţaţii timpului, călătorii străini, corespondenţa comercială a negustorilor vlahi ori documentele unor procese ale acestora cu veneţienii.

Moscopole avea 60-70 000 de locuitori în 1760, în timp ce Atena număra doar 10000 de locuitori (dintre care doar 3 000 erau greci).

Aromânii trăiau în acea perioadă şi în alte aşezări mari din împrejurimile Moscopolei care ajungeau la rândul lor la zeci de mii de locuitori, precum: Gramoştea, Nicea, Linca etc. Zona era compact aromânească. Aceste oraşe mari aromâneşti erau aşezate la peste 1100 m înălţime. Lacul Ohrid era un fel de mare vlahă, fiind înconjurat de nenumărate localităţi aromâne. Cetăţi înfloritoare atunci, astăzi simple comune pline de ruine şi de legende. Despre Moscopole se spune că avea 12 000 de case din piatră placată cu marmură, 40 de biserici, o Academie, o mare tipografie, mai multe sute de ateliere şi prăvălii. Şcolile Moscopolei erau nenumărate. Se spune ca laptele curgea la propriu pe străzi, de fapt pe conductele provizionate de la numeroasele stâni din munţi.

„Devenise vizibil că în nordul Epirului, Thessaliei, Macedonia, Muntenegru şi Kosovo, o societate românească puternică, bogată, instruită era pe punctul de a constitui o nouă entitate românească. Ea concura o altă entitate care se constituia în apropiere, dar musulmană, beneficiind de toate facilităţile pe care liderii ei le puteau obţine slujind oficial steagul verde al Profetului, ca musulmani, cea albaneză.

De aceea, în 1769, are loc primul jaf turco-albanez asupra cetăţii. În 1788, se desfăşoară ultimul asalt asupra acestui faimos oraş. Întreaga Moscopole cade pradă flăcărilor şi va arde zile în şir. Faimoasele biblioteci ale aromânilor, de care se minunau mulţi învăţaţi şi călători străini ai timpului, sunt distruse - asemenea şi bisericile. Aromânii se îndreaptă către Ţările Române, Salonic, Viena ori Veneţia într-o pribegie care nu se mai termina. Puţini mai rămân la vatră. Bisericile Moscopolei de astăzi au rămas doar 6. La biserica Sfântul Nicolae (singura care funcţionează) slujeşte un preot aromân, însă slujba se desfăşoară în limba albaneză. L-am cunoscut personal pe acest preot, numele lui fiind Toma Samara. Am văzut de asemenea sfinţii cu ochi scoşi de pe pereţii bisericii, care până de curând a fost depozit. E greu de descris stările prin care treci văzând aceste locuri, mai ales dacă ai cunoştinţe despre măreţia lor anterioară.

De la Moscopole ne-am continuat drumul pe Via Egnatia până la Durres şi de acolo, trecând prin Scoder, am intrat în Muntenegru, teritoriu populat şi el în vechime de păstorii români. Am trecut apoi prin Croaţia unde în zona dalmată am văzut urmele morlacilor ( populaţie românească) din regiunea Dubrovnik-ului, al cărui patron spiritual (încă din sec. VI) se mai numeşte Sveti Vlaha (Sf Românul), şi urcând prin Moştar şi Sarajevo, am străbătut masivul Romanija unde pe vremuri treceau în transhumanţă ciobanii vlahi. Trecând Morava ne-am întors în Timoc, unde eram ca acasă.

Oamenii. În toată această călătorie prin românitatea balcanică, deşi am vizitat locuri unice şi am vazut vestigii deosebite, nimic nu m-a impresionat mai mult decat oamenii. Dintre toţi oamenii cu care am intrat în contact, căţiva au reuşit să mă impresioneze cu adevărat.

M-a marcat o poveste adevărată spusă de un român din Timocul Bulgăresc, care se petrecea pe vremea străbunicilor săi. „Un ţăran de la noi din sat s-a dus la Dunăre să-şi adape boii. Jandarmul, aflat de faţă, avea misiunea să-l urmarească, să nu cumva să le vorbeasca boilor româneşte. Ajunşi la apă, boii nu şi-au aplecat boturile să bea, pentru că nu înţelegeau comenzile bulgăreşti ale stăpânului. Iar ţăranul nu indrăznea să poruncească pe româneşte: "Bea, Floricel, bea, Măgurene", ştiindu-se supravegheat. În cele din urmă, într-un licăr de milă pentru animale, când şi-a dat seama că boii nu înţeleg decât româna, jandarmul s-a dus mai încolo, să nu-l audă pe badea Vasile cum îşi îndemna plăvanii să bea în limba interzisă. Căci daca l-ar fi auzit, era obligat să-l aresteze.” Tot de la el am aflat şi un vechi proverb al românilor din această zonă.”Binele românilor din Bulgaria a plecat din Balcani odată cu turcul , la 1877.”

Un om care merită tot respectul este Novica Radulovici din Knjazevac, cel care după două generaţii sârbizate (bunicii si părinţii) a hotărât să fie român şi a reuşit să devină super-român. La 14 ani acest om şi-a dat seama că este român şi a hotărât să îşi înveţe limba şi cultura. Astfel, s-a mutat cu şcoala la Zajecar, centru al românilor din Timoc, pentru a sta la o familie de români, reuşind astfel sa înveţe limba. Astăzi el vorbeşte o limbă românească literară şi este un adevărat profesor de etnografie şi folclor.

Fie că a fost vorba de ţăranca din Slatina Borului care îmi arăta cu mândrie cusătura fotei bunicii sale sau de Iordan Tarta, directorul muzeului din Ohrid şi liderul comunităţii aromâne din oraş, de „prefţii” Toma Samara de la Moscopole sau Dumitrache Veriga de la Korcea, sau de bătrânul anonim ce m-a uimit cu româna perfectă vorbita în mijlocul Albaniei, toţi acestia mi-au umplut sufletul de bucurie prin simplul fapt ca există, gândesc şi respiră româneşte si mau făcut mândru că le sunt conaţional. Modestia şi cumpătarea în comportament, încrederea în destinul lor, dar şi acceptarea acestuia aşa cum este, ar puteaconstitui un bun model de urmat şi pentru noi, cei ce, din fericire nu ne confruntăm cu incercările lor.

Concluzii. Scurta mea peregrinare balcanică mi-a prilejuit descoperirea unui spaţiu cultural românesc in Sudul Dunării, extrem de viu în pofida eforturilor deosebite de estompare a acestuia desfăşurate în ultimul secol şi jumătate de catre statele naţionale întemeiate pe ruinele balcanice ale fostului Imperiu Otoman. Din nefericire, românitatea balcanică este marea pierzătoare a procesului de destrămare otomană, dar înfrîngerea nu este definitivă. Poate, insă, deveni aşa dacă noi, românii din Ţară ( ţereani cum ne denumesc fraţii din Sud) ne vom preface că nu vedem, că nu auzim sau că nu înţelegem. Mai ales în secolul acesta, când asimilarea se face prin mijloace perverse şi cu atât mai periculoase.

Acesta a fost periplul meu prin românitatea balcanică, urmând ca în viitor să îi vizitez pe cei din fostul Principat al Pindului, pe megleni, pe vlahii tesalici şi, de ce nu, pe istro-românii de pe Monte Magiore. Iar apoi am să mă ocup şi de Valahia Morava, de muntenii de pe lângă Zakopane, de maramureşenii de peste Tisa, pentru că aşa cum spunea Nicolae Iorga: „România este singurul stat înconjurat de români”.

Bibliografie consultată:

1. Băluţoiu Valentin, Istoria românilor din sudul Dunării, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2010, pag. 74.

2. Poate vi se pare incredibil, dar pozele o să vă confirme, chiar în zilele noastre aceşti cai, singurii care puteau strabate potecile înguste ale Balcanilor, încă mai sunt folosiţi şi noi i-am putut vedea la lucru.

3. Dogaru, Mircea, Zbuchea, Gheorghe, O istorie a românilor de pretutindeni, Liga culturală pentru unitatea românilor de pretutindeni, 2004, p. 163.

Forumul Internațional al Jurnaliștilor Români (FIJR)

Sursa foto (Moscopole): Foaie Națională

Niciun comentariu: