vineri, 27 iulie 2012

Imaginația - țara nimănui

Material realizat de Dana Daea, înscris în concursul "Proiect România", organizat de Forumul Internațional al Jurnaliștilor Români (FIJR).

Mă aflu în imposibilitatea de a nu şti ce scriu , inconjurată fiind de o mantie de gheaţă , mantia autorităţii. Scrisul mă trădează pe mine fire impulsivă şi teatrală. El nu mai constituie un manifest sau dimpotrivă o alinare ci o plăcere pe care mi-o ingădui fară ca s-o simt cu mijloacele acestea limitate la vedere , ca oricare altele . Nu, eu trebuie sa modelez plăcerea ca pe o tufă incolăcitaă cu care să defilez in faţa auditoriului. Scrisul meu este o formă de prăjituri in care in copilărie aruncam stafide si cocă moale . Materia minţii mele , firul de păianjen metaforic, acum inecat in bomboane miroase a trandafir , evident si in creier. De ce lucrez aşa , ce se intâmplă cu mine, de ce scriu aşa? Simt departe , undeva aici în spatele cristalinului o fiinţă neclară legată indisolubil de fiinţa care sunt acum. Stările de spirit se imprimă se transmit naturii, lucrurilor din jurul nostru. Este o empatie unidirecţională care se stabileşte intre noi şi natură, stările , sentimentele noastre profunde le transmitem intocmai naturii, aceasta devenind o urnă a sufletului nostru. Tristeţea sau bucuria sunt stări antagonice , dar care ne trezesc aceleaşi nevoi: nevoia de a impărtăşi naturii din trăirea noastră . Vedem prin prisma subiectivitatii, a stării personale lumea ca printr-o lentilă imprimată in mintea noastră .

Natura nu se poate desfaşura in contratimp cu văltoarea sufletului intre afară si inăuntru stabilindu-se similitudini in unele cazuri ceea ce este inăuntru suprapunându-se cu ceea ce este in afară , unitatea indisolubilă a naturii. Urcasem in maşină, o Dacie metalica fară capace la roţi “ suplă si cu farurile mereu aprinse . Am dat inapoi ca să ieşim din parcare şi am luat-o pe Nico , nepoata şoferului. Părasind oraşul cu blocurile lui pe care în copilărie mama le numea de ‘’ciocolată “ dacă îmi amintesc bine cântecul care sună cam aşa: “bloace , bloace ce ţi-aş face, te-aş mănca cu ciocolată si ingheţată”. Acum ‘bloacele “se contorsionează sub propria greutate şi din cauza tensiunilor pe pereţi cade tencuiala lăsănd să se vada nisipul si cărămida. Mi se
conturează in minte o imagine apocaliptică in care profilul generat de blocurile turn invăluie maşina intr-un nor şi maşina se invărte pe loc. Capota mi se pare mică ,atat de mică pe lânga cerul care se intindea peste tot inconjurând câmpia. România pe care o traversam inundată de soare şi goală de roade . Peisajul , un ecran de doctor , de scaun de dentist care te adoarme cu freza in gură , fiind luminiţa de la capătul tunelului. Capul mi-a căzut pe fereastră intr-o parte iar mirosul de geam nespălat e mai pregnant decat mama care ţipă din faţă sa-i dau geanta. Adormisem si visam , cadrele se schimbă, probabil că am o grimasă de zzz’, căci ii văd pe sub pleoapele semi deschise pe cei trei pasageri cum zămbesc cu subânţeles , spunând ceva de imaginaţie şi de somn.

Oprim la un O.M.V., şi mă scol ca un imigrant ilegal scos de vameş de sub camion. Privirea imi devine ciocolatie , termometrul arată că nivelul de zahăr din sânge a scăzut vertiginos. Am nevoie de o tabletă de ciocolată de 300gr cu lapte , topită sub limbă. Am mers aşa până la ieşirea din oraş , 100 de kilometri incontinu. Noaptea priveam sub alt unghi , valorificat de lumina neoanelor, ziua aveam atâtea posibilităţi: de la maşinile mici la cele care cântăreau cât un bloc cu 90 de etaje , la şoselele ultra- lustruite prin cartierele rezidenţiale periferice care, ca locaţie şi poziţionare luau locul fostelor fabrici. Pe străzi preumblătorii nu erau şateni ,bruneţi sau roscaţi sau oameni verzui, ci cărunţi , imbătrâniţi , căsătoriţi dupa 40 de ani , cu copii care se năşteau direct majori capabili să inţeleagă conceptul de monedă internaţională cu maşini care
de care mai tinere si mai sprintene in circuitele lor mai incurcate decăt ei . Erau mulţi in aceeasi situaţie , de fapt , marii antreprenori . directori de bancă erau oameni incărunţiţi pe la tâmple , făuritori ai unei civilizaţii a banului care avea sa dureze cât incă şapte naşteri şi şapte morţi ale universului incepănd cu urmatorul Big – Crunch, căci fiolzofia banului era un marker fundamental al universului, ceva codificat quarc cu quarc, ce compuneau structura sa cea mai
intimă Apoi , am trecut pe şoseaua cu şapte benzi , bine insorite cu panseluţe pe margini si tunele in care zbori cu viteza luminii pentru a ieşi deasupra plantaţiilor cu portocali , a casuţelor albe , a vilelor de vacanţă alături de şoferii cu bun simţ . Inchistată de teama de a nu se vedea ca sunt româncă (secret de stat), mă intrebam unde oare se aflau sudiourile unde Picasso , Monet sau Modigliani şi-au găsit inspiraţia , in ce unghi au preferat sa se aşeze, cum se vedea lumea de la ferestrele acoperite de şevalete ? Admiram maşinile demarând frenetic pănă când se reduc la dimensiunile semnelor de punctuaţie pe care le omit mereu , căci bine ar fi fost să pun punct mai devreme de mijlocul străzii. Eram la jumătatea drumului (asta inseamna inca 500 de kilometri_ si lucrurile incep sa o ia razna pentru mine. Dumnezeu este floarea si floarea este divină. Rezonanţa este reglarea traficului , reflexia luminii ne dăruieşte curcubeul , termodinamica mijloceşte economia. Patriarhul absolut injoseşte dicatatorii, supunerea mulţimii fiind inţeleasă ca un efect al dominismului, insa legile fizicii nu-mi prevăd comportamentul , iar entropia creşte cu timpul.

Am mers aşa pe suprafaţa intregului pământ descoperind că in mintea unui om, al unuia singur, pământul poate ramâne plat. Străinii, ei sunt mediumul, ei pot vedea suferinţele pământului, ale lemnului din viori, al pânzei din tablouri ale hârtiei din carţi, ale aşchiei din creion. Toate chestiunile profunde care ne par nedemne de atenţie suferă, nu neapărat cele de mai sus, ci toate cele pe care, într-adevăr, nu le vedeam, oricât am încerca să le prindem contururile desenate pe asfalt.

Niciun comentariu: