luni, 30 iulie 2012

„Cultura românească are viitor la Cernăuți”

L-am cunoscut de curând pe Iurie Levcic, jurnalist și om de cultură din regiunea Cernăuți, Nordul Bucovinei. Este originar din raionul Noua Suliță, din nordul Basarabiei, cum spune Dumnealui. De-a lungul anilor, după ce a absolvit Colegiul de muzică „Isidor Vorobkevici” și Facultatea de Istorie din cadrul Universității naționale „Iurii Fedkovici” din orașul Cernăuți, a lucrat mulți ani în calitate de ziarist în redacția de limbă română a postului local de televiziune. Între timp, a organizat diverse evenimente culturale care promovau cultura românească atât pe teritoriul Ucrainei, cât și în afara acesteia. Astăzi este redactor în cadrul unui post privat de televiziune din Cernăuți și director al Centrului Bucovinean de Artă pentru conservarea și promovarea culturii tradiționale românești din același oraș.


Domnule Iurie Levcic, sunteți unul din cei mai activi reprezentanți ai etnicilor români din Bucovina. Festivalurile culturale pe care le organizați au ajuns renumite nu doar în Ucraina și România. Cum ați reușit să promovați cultura românească la acest nivel?

Inițial, în cadrul Centrului ne-am propus să creăm un cadru pentru promovarea culturii, a tinerilor talente, copii români din regiunea Cernăuți, care sunt pasionați de folclor. Dar între timp am extins activitatea și în alte domenii. Astăzi, în cadrul Centrului, pe lângă studioul vocal folcloric „Perla”, mai avem și un studiou de artă plastică și un club media „Meridian”, în cadrul căruia copiii studiază arta audiovizualului (filmarea, montarea, jurnalistica, scenografia, regia, sunet etc.). Centrul a fost creat în 2004, iar în 2006 am obținut statutul juridic. Cele mai importante acțiuni ale noastre sunt festivalurile care au statut internațional. Este vorba de Festivalul internațional de folclor românesc „În grădina cu flori multe”, un festival-concurs dedicat copiilor și tinerilor cu vârsta între 6 și 25 de ani, în cadrul căruia lansăm noi nume și sprijinim talente care nu au posibilitate să se dezvolte, să evolueze în condițiile pe care le avem în Cernăuți. Al doilea festival, „Să-mi cânți, cobzar”, a ajuns în acest an la ediția a VI-a. Acest festival este dedicat Zilei Naționale a României și se desfășoară în cadrul Zilelor Tradiționale Românești la Cernăuți, în prima duminică după Ziua Națională, în luna decembrie. Încă un festival care a devenit internațional și are o amploare deosebită atât în Ucraina, cât și departe peste hotarele ei, este festivalul de muzică ușoară românească„Vise printre stele”, ajuns în acest an la o ediție jubiliară, a 5-a, manifestare care tradițional se desfășoară în prima duminică a lunii martie, constituind iarăși este o rampă de lansare a tinerilor soliști vocali și instrumentiști care sunt pasionați de muzica ușoară şi cea clasică. De ce am făcut lucrul acesta? Pentru ca să putem ține sub tutela noastră toți copiii români care au diferite pasiuni. Spre exemplu, copiii din cadrul studioului de artă plastică sunt laureați ai concursurilor naționale și internaționale, sunt participanți la multe tabere de creație din România și din Republica Moldova.

Având în vedere că fiecare din cele trei festivaluri se desfășoară de-a lungul anilor, cum vedeți perspectivele culturii românești în Cernăuți? Ce îi motivează pe acești copii să studieze cultura și tradițiile strămoșilor?

La centrul nostru vin copii de la 50-60 de kilometri distanță de Cernăuți, odată pe săptămână, pentru că mai des nu putem nici noi, ne sacrificăm fără bani, fără salarii. Cursurile sunt gratuite. Copiii suportă doar cheltuielile de drum. Uneori, mai ales atunci când este vorba de mers peste hotare, ne străduim să găsim noi transportul, iar dacă nu îl găsim, cheltuiala revine părinților. În mare parte, dragostea față de muzica românească și folclorul românesc cred eu că totuși este stimulate de părinți, familie dar și de școli. Totuși, în regiunea Cernăuți există peste 80 de școli românești, printre care și mixte (româno-ucrainene), în care se cântă și se vorbește românește.

Cultura românească are viitor în regiunea Cernăuți atât timp cât acolo vor trăi români, cât ei vor simți sprijinul României, al Patriei Mame, cât vor avea posibilitatea să-și etaleze talentul pe scenele din Cernăuți, cât și posibilitatea să compare, să asiste la asemenea acțiuni culturale din România sau altundeva. Tradiția și obiceiurile sunt păstrate cu sfințenie în sate, ceea ce nu tare vedem chiar în România. De exemplu, la majoritatea festivalurilor la care am participat, ansamblul „Perla” și „Dor Bucovinean” au luat premii pentru autenticitatea repertoriului, pentru autenticitatea costumului, lucruri pe care noi încercăm să le restabilim în zonele de unde vin acești copii. Pe timpuri, fiecare zonă folclorică avea coloritul muzical specific, nuanțele specifice în sensul ornamentelor, construcției caselor etc. Unele din aceste lucruri s-au mai pierdut, iar altele mai există și dacă va da Dumnezeu și vom prinde vreun proiect pentru cercetarea acestor zone, unde i-am putea remunera pe oameni măcar plătindu-le drumul sau cheltuielile aferente pentru a face aceste cercetări, sper că se vor găsi folcloriști și etnografi din regiunea Cernăuți sau din România, care vor dori să facă acest lucru. Avem în cadrul Centrului cel mai tânăr profesor universitar din Ucraina, domnul Antonie Moisei, originar din satul Tărăsăuți din nordul Basarabiei, care se ocupă foarte serios de etnografie, etnologie, mai ales a nordului Bucovinei și nordului Basarabiei.

Care este atitudinea autorităților față de activitatea Centrului? Vă întreb asta pentru că mă gândesc la ansamblurile folclorice din Bugeac, care nu sunt invitate la festivalurile din Ucraina pentru că își leagă tricolorul la brâu.

Nu observ nicio constrângere, dar observ o indiferență. Într-adevăr, aceasta există. Dar în momentul când noi insistăm, când intrăm în scenă și avem ținuta și nivelul corespunzător unui colectiv artistic, nu ne ignoră nimeni. În ultimul timp mă bucur foarte mult că nu există un proiect sau o acțiune culturală la care să nu fim invitați. Fie că participăm cu un simplu cântec sau un dans, dar suntem prezenți și noi. Este normal că ucrainenilor nu le pasă de cultura românească. Dar nici nu-i deranjează și acest lucru ne bucură cel mai mult. Există și situații când auzim și reproșuri „De ce atâta muzică românească?”. De exemplu, câteva ediții ale festivalului „Să-mi cânți, cobzar” și „În grădina cu flori multe” au fost finanțate de Ministerul Culturii al Ucrainei. Abia în acest an ne-a cofinanțat puțin, în proporție de vreo 25%, Ministerul Culturii și Patromoniului Național din România.

Cui ați cerut ajutorul?

Până acum fosta conducere a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni din București, având preferințe și fiind o instituție coruptă în România, niciodată n-a pus în valoare nici copiii noștri, nici cultura românească. Au fost cointeresați să editeze diferite broșuri, reviste de utilitate zero.

Vă referiți la Bucovina?

Da. Au fost finanțate multe proiecte cu impact zero. Acțiunile de mare amploare ale Centrului nostru, apreciate de românii bucovineni și de cei din Țară, dar și de ucraineni, polonezi și alte etnii, au fost lăsate de-o parte. Am fost marginalizați. Vă explic de ce. Pentru că în primii ani de la constituirea Centrului ne-a ajutat foarte mult Consiliul Județean Suceava, în perioada anilor 2005-2008, când la conducere era domnul Gavriil Mârza care este membru al Partidului Social Democrat din România. În acel moment pe noi nu ne interesa cine este domnul Mârza, doar știam că este un român adevărat, un român sufletist, cu bun simț și cu mare dragoste față de folclor, tradiție, istorie și limbă română, care ne-a ajutat de fiecare dată. Dar am observant că în România, odată cu schimbarea puterii și a culorii politice, se schimbă absolut totul. Au venit PDL-iștii la putere (Partidul Democrat Liberal) și ne-au acuzat că ne-am compromis cu PSD. Cinci ani de zile nici măcar nu ne-au luat în seamă. Am apelat la toate instanțele, i-am rugat, le-am adus dări de seamă, de la fiecare festival făceam câte 8-10 emisiuni de folclor care au fost lansate în România. Ne-au susținut organizații neguvernamnetale, TVR Iași, spre exemplu, foarte mult ne-a ajutat cu stagiari, numai nu demnitarii statului român. Ne pare rău foarte mult de acest lucru, dar acum s-au schimbat timpurile. Ba chiar am primit scuze din partea Ministerului Culturii, care a apreciat activitatea noastră atât de vastă, organizată fără niciun leu românesc, și-au cerut scuze pentru că nu au contribuit și ei la renaștearea culturii și tradițiilor românești în regiunea Cernăuți. Acum sper că se va recupera acest lucru, pentru că la ultima ediție a festivalului „În grădina cu flori multe” am fost cofinanțați de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, am întâlnit acolo niște oameni sufletiști, care nu doar s-au interesat de noi, dar au și făcut tot posibilul să ne ajute și pe această cale le mulțumim.

Ați menționat mai sus că școlile românești din sate au un rol aparte în păstrarea culturii românești. Pe fundalul procesului de deschidere a claselor mixte româno-ucrainene care a devenit o tendință în comunitate, care va fi impactul?

Impactul este negativ. Dar în momentul când în școlile mixte există clase ucrainești, există și limba română. Este o mare prostie că literatura română este predată în cadrul unui curs integrat, nu e bine că se întâmplă acest lucru, dar cadrele didactice au cedat și nu s-au revoltat, nu au demonstrat poziția lor față de acest lucru. Dar ne bucurăm că a rămas limba română, că acel copil care vorbește acasă românește și mai studiază la un profesor interesat sufletește, pentru că și în regiunea Cernăuți, așa și în Odesa, profesorii nu sunt cei mai bine remunerați. De aceea tot timpul mizăm pe oameni sufletiști. Cât în școli vor fi profesori adevărați, profesori chemați de Dumnezeu, dar nu bifanți care vin doar să își facă ora și să fugă acasă, atât timp va exista acolo încă limba română. Din păcate observ din ce în ce mai mult doar profesori care vin la școală doar ca să își facă orele și pleacă acasă.

De unde această indiferență?

Cred că principala cauză reiese din neajunsurile cotidiene. Un profesor care vine la școală și se gândește cu ce va hrăni copiii și cum va rezolva alte probleme din jurul casei, este mai puțin dispus să lucreze cu elevii. Aceste neajunsuri trezesc indiferența și sting treptat flacăra din sufletul omului. Mi-aș dori să am alături de mine cât mai mulți colegi, mai ales filologi români, cu care să promovăm acea Doină pe care în majoritatea din școlile românești copiii nici nu o știu. Acest lucru este jenant pentru noi, românii.

Ce părere aveți despre legea privind politica lingvistică din Ucraina, adoptată cu scandal în Parlamentul de la Kiev?

Atât timp cât pe teritoriul Ucrainei marea majoritate a legilor nu sunt respectate, să știți că nu pun mari speranțe pe această lege, deși este un pas înainte pentru limbile regionale, inclusiv pentru limba română. În regiunea Cernăuți avem 17% români. În raionul Herța locuiesc peste 92% de etnici români, în raionul Noua Suliță peste 50%, în raionul Hliboca peste 40%. Nu mai țin minte datele statistice cu exactitate, dar mie mi se pare firesc acest lucru. Invoc mereu un exemplu, care poate nu e cel mai potrivit. În momentul când ucrainenii merg la Consulatul României din Cernăuți și solicită viză se bucură când văd că în ancheta pe care o completează, toate cerințele sunt traduse și în limba ucraineană. Așa e? De ce să nu ne bucurăm și noi? Vrem și noi ca atunci când mergem la o instituței publică din Cernăuți să putem citi un document în limba noastră, pentru că oamenii în vârstă în special nu cunosc toată treminologia. Ar putea să fie scris și românește, cu caractere mai mici, deși sunt un maximalist. Lucrul acesta nu ar trebui să deranjeze pe nimeni.

Este dezbătută această lege în rândul comunității? Românii de Cernăuți știu despre această oportunitate?

Da, desigur, chiar dacă comunitatea românească devine pe an ce trece mai indiferentă față de tot ce se întâmplă în jur, pentru că legile nu sunt respectate în Ucraina.

Credeți că într-o bună zi româna va deveni limbă oficială în Bucovina?

Avem dubii. Puterile extremiste și pro naționaliste din Ucraina au întâlnit această lege ca pe o amenințare, ca pe un pericol enorm pentru limba ucraineană. Personal nu văd niciun pericol. Eu sunt român. La noi în casă nu s-a vorbit niciodată limba ucraineană, dar fiind cetățean al Ucrainei am învățat limba de stat și o vorbesc. Ca atare nu văd ce ar putea să îi deranjeze, nu le înțeleg argumentele. Este o perspectivă pentru limbile naționale și pentru acei oameni care doresc să păstreze ce este a lor. Mie mi se pare că ar fi firesc ca ucrainenii să țină cont de aceste lucruri. Toleranța, despre care se tot vorbește, s-o arate acum, să arate stima față de români și nu doar față de noi, dar și față de polonezi, tătarii din Crimeea, găgăuzi sau chiar față de ruși. Eu sunt omul păcii, niciodată nu aș jigni pe nimeni, pentru că mi se pare firesc ca fiecare om să își dorească să-și păstreze propria cultură. Domnilor, nu există multiculturalitate la acel om care nu-și cunoaște cultura sa autentică. În momentul când tu nu ai cum compara ce-i al tău și ce e străin, nu te poți pronunța.

Discuțiile din jurul acestei legi sunt aprinse pentru că în Ucraina se apropie alegerile parlamentare. Ce opțiuni electorale au românii din Ucraina?

Ca să mă înțeleagă corect cititorii Dumneavoastră, românii din Ucraina nu sunt interesați să intre cu ardoare în această joacă politică. Românul nostru a devenit ceva mai pasiv în ultimul timp și cred eu că vor fi votați cei indicați. Așa s-a făcut, spre exemplu, în raionul Herța. S-a indicat un candidat de către consiliul local și pe acela l-au votat. Nici nu mă pot pronunța pentru că discuțiile dintre români sunt foarte contradictorii.

Sunt divizați din acest punct de vedere?

Desigur că sunt divizați. Marea majoritate din cei care l-au ales la ultimul scrutin prezidențial pe președintele actual, Viktor Ianukovici, sunt dezamăgiți, dar sunt într-o situație în care nu știu ce vor. Noi însă nici nu am avut din ce alege. Niciun candidat nu a fost pro român sau pro european. Foarte puțini oameni pun valorile comunității în față, atunci când merg la vot. Fiecare votează cum știe. Este foarte greu de estimat opțiunea românilor din Bucovina.

Dacă sunteți originar din Noua Suliță, probabil că îl cunoașteți pe omul de afaceri Ion Semeniuc, potențial candidat la funcția de deputat, care ar putea fi înaintat pe listele electorale ale Partidului Regiunilor?

Domnul Ion Semeniuc este sponsorul general al Centrului Bucovinean de Artă pentru conservarea și promovarea culturii tradiționale românești din Cernăuți din ziua creării acestuia. Dumnealui este directorul general al companiei „Rodniciok” din Boian. Domnul Semeniuc ne-a pus la dispoziție sediul Centrului, a fost sponsorul nostru pe parcursul celor 8 ediții ale festivalului „În grădina cu flori multe”, ne-a ajutat de fiecare dată să trimitem copiii la tabere de cultură și civilizație românească, desfășurate în România și în Republica Moldova. Domnul Semeniuc este un filantrop care îi ajută pe toți cei care i se adresează, inclusiv școli și grădinițe ucrainene. Într-adevăr, se vehiculează că va fi înaintat la funcția de deputat. Cred însă că nu este momentul să vorbim despre aceste zvonuri până va fi dată o declarație oficială.

Deci se bucură de popularitate în regiune?

Da. De aceea consider că acest om este demn să reprezinte românii în Parlament și sper că va ține cont de necesitățile comunității.

De câțiva ani singurul român din Parlamentul de la Kiev este domnul Ion Popescu. Cum credeți, ar trebui o schimbare?

Eu cred că da, pentru că domnul Ion Popescu a fost deputat timp de 16 ani și în afară de declarații și felicitări din partea Dumnealui nu am văzut nimic. Cam asta este. Ne-a ademenit cu bombonica în așa-numită Uniune Interregională „Comunitatea Românilor din Ucraina”, care este o simplă organizație neguvernamentală creată de trei oameni. Nu este eficientă. Noi am părăsit această organizație pe 26 decembrie 2011 doar din cauza că este doar o bifare. Oamenii care reprezintă acea organziație, marii lideri, își fac doar capital politic. Mai mult nimic. Noi am fost cei care mereu am adresat scrisori Ministerului Culturii sau Ministerului Educației atunci când se făceau grave abateri constituționale și drepturile românilor erau călcate în picioare. Un deputat votat de conaționalii săi nu trebuie împins, el trebuie să acționeze singur. Un lider al românilor nu trebuie să transmită doar declarații deșarte și felicitări.

Vă mulțumesc și vă doresc succes.

Interviu realizat de Tatiana Bernevec

Sursa: Intersecții

Itinerariu istoric printre românii de la sud de Dunăre

Material realizat de Cosmin Duță, înscris în concursul "Proiect România", organizat de Forumul Internațional al Jurnaliștilor Români (FIJR).

Odată cu destrămarea Imperiului Otoman, populaţia românească din sudul Dunării a avut mult de suferit. Fie că a fost vorba despre românii timoceni (atât cei din partea ocupată de sârbi, cât şi cei din partea bulgară), de aromâni, de megleno-români, de morlaci sau istro-români (rumeri),cu toţii au fost supuşi unui crunt proces de deznaţionalizare şi asimilare. În cele ce urmează voi relata experienţa personală dintr-o călătorie în românitatea balcanică.

Anul trecut, în vacanţa de vară, am avut deosebita şansă de a intra în contact, pentru câteva zile, cu românii de la sud de Dunăre. Pot spune că, de pe malul Dunării şi până pe ţărmurile Mării Adriatice, am folosit ca mijloc de comunicare numai limba română. Acest lucru spune multe despre românii din Balcani, care înca sunt în număr foarte mare. Mă întreb, oare, cum era cu 100 de ani în urmă? La vremea lui, Nicolae Bălcescu spunea că până la Sofia a întâlnit numai sate româneşti…

Excursia mea a fost una ce a avut ca scop cunoaşterea de aproape a acestor români, bservarea obiceiurilor care se mai păstrează şi a limbii române străvechi. Am rămas plăcut surprins, descoperind că limba vorbită de aceşti oameni este aproape identică cu cea din zilele noastre, deşi românitatea suddunăreană este ruptă de noi de circa un secol (partea nord-balcanică), sau de secole bune( partea balcanică si sud-balcanică). Am descoperit în vocabularul lor şi câteva regionalisme folosite foarte des în Oltenia.

Albotina, locul sfânt al românilor. Călătoria începe trecând Dunărea pe la Calafat. În faţă se arată Vidinul, oraş foarte vechi, Dii, cum îi spun românii de aici. În jurul Vidinului, marea majoritate a satelor sunt româneşti, cu nume cu muzicalitate aparte: Florentin, Căpitănuţ, Gâmzova, Coşava. Aici, în mijlocul codrilor, în apropierea satului românesc Rabova, găsim o mânăstire rupestră, veche de sute de ani. Mănăstirea mai era numită şi „cetatea latină” de la Albotina, pe aici trecând vestitul Baba Novac, căpitan al lui Mihai Viteazu, român timocean din zonă, dar fiind si locul de refugiu al multor haiduci din regiune. Din fosta manastire nu a mai rămas însa aproape nimic, picturile rupestre fiind distruse de mâini criminale. Bătrânii işi aduc aminte cu tristeţe cum în 1975 securiştii bulgari au adus acolo sute de anvelope de la fabrica din Vidin, dându-le foc în incinta manăstirii rupestre.Iată ce relata unul din ei:"..le aprinseră ac'lo, ca să ardă orice scris şi pictură, să piară orice urmă de românism. Două zile la rând, în flăcari a fost Albotina.." La poalele dealului unde sunt săpate peşterile se află Izvorul Tămăduirii, izvor a cărui apă este făcătoare de minuni. Mulţi oameni s-au vindecat de boli incurabile luând apă de aici.

Tot aici, in poiana de la Albotina se desfăşoară anual o întâlnire a românilor din Bulgaria. Aceştia mai păstrează încă un obicei străvechi, „hora morţilor”. Acastă tradiţie este păstrată şi la noi, în unele sate din Oltenia. Obiceiul dacic de veselire cu morţii, de cinstire a lor, nu se mai gaseşte niciunde în restul Bulgariei şi nici la restul slavilor din Balcani. Este o tradiţie unică, originală, păstrată din moşi-stramoşi. Am fost impresionat de acest obicei, ce demonstrează faptul că românii sud-dunăreni nu au uitat cine sunt cu adevărat.

În Timocul sârbesc. Ne-am continuat drumul, intrând în Serbia, în zona Timocului. Aici, trecând de Negotin, Zajecar, Bor, am poposit într-un alt sat românesc, Slatina Borului. Tocmai în acele zile se desfăşura „Festivalul românilor”. Am fost primiţi foarte călduros de către gazde. În incinta magazinului sătesc, oamenii organizaseră „izlojba” adică expoziţia (din nefericire, limba romană se afla la nivelul anului 1833, cand aceste pâmânturi au intrat în componenţa Serbiei, iar pentru activităţile moderne, neexistând echivalent în limba populară, termenii au fost împrumutaţi din limba oficială, sârbă). În acel an, 1833, a început o perioadă întunecată pentru românii timoceni. Despărţiţi unii de ceilalţi (partea răsăriteană a zonei rămânea sub dominaţia otomană), s-a înrăutăţit situaţia celor de la apus de râul Timoc. „Ministrul sârb Ilija Garasanin a proclamat: „În dreapta Dunării nu există loc decât pentru sârbi”. Aceste cuvine au fost scrise pe o plăcuţă prinsă pe pieptul ultimului preot român executat prin spânzurare.”

Expoziţia etnografică, de un bun gust desăvârşit, în care erau expuse toate lucrurile dintr-o gospodărie românească, de la opinci şi costum popular, pănă la război de ţesut şi unelte de toate felurile, a fost impresionantă mai ales prin faptul că obiectele aparţineau familiilor, fiind aduse doar pentru expoziţie şi luate înapoi, transmiţându-se din generaţie în generaţie.

În apropiere de Zajecar( Zăiceri, pe româneşte), lângă localitatea pur românească Gamzigrad (oraşul Gamzei) se afla mândra cetate Romuliana Felix, reşedinţă a împăraţilor Galerius, Decius şi Constantin, unii din mulţii impăraţi cu ascendenţă dacică ai Imperiului Roman. Construcţia este impresionantă (Balcanii sunt plini de vestigii antice) şi destul de bine păstrată, fiind actualmente obiectiv UNESCO. Am făcut un exerciţiu şi m-am adresat în româneşte lucrătorilor din şantierul arheologic, primind de asemenea, răspuns în limba noastră. M-am convins în sinea mea (încă o dată) că aceştia sunt urmaşii oştenilor daco-traci sud dunăreni, moesii. De altfel, în zona Timocului peste tot unde m-am adresat româneşte în sate, invariabil răspunsul a fost în română.

După câteva ore petrecute la Romuliana, ne-am îndreptat spre Knjazevac, un mic oraş, aflat pe malul Timocului. Acolo, ne aşteptau cu nerăbdare nişte vechi prieteni.Am povestit multe, aceşti prieteni vorbind pefect româneşte.De acolo am plecat către sud, prin Niş, către graniţa macedoneană. În dreapta se lasă Kosovo, de altfel şi majoritatea localitaţilor din preajma graniţei sârbo-macedonene sunt albaneze, iar minaretele se înaltă albe si zvelte.De la intrarea in Macedonia, imediat ajungi la Scoplie, Scup - cum zic albanezii - sau Scopia - cum zic aromânii.

Ohrid – centru al aromânilor din Macedonia. Am luat-o apoi spre Ohrid, care se află la graniţa cu Albania ( îi desparte lacul cu acelaşi nume). Ohridul este superb, cu o arhitectura unică şi foarte bine întreţinut. În trecut a fost centrul creştinismului în Balcani, iar acum se laudă cu 365 de biserici! În acelaşi timp a fost şi centrul aromânilor, lacul Ohrid fiind înconjurat numai de satele acestora. Numeroasele peşteri din zonă au fost adăpost pentru o mulţime de pustnici aromâni, majoritatea fiind cinstiţi ca sfinţi, doar că au fost " integraţi" de slavi. Mă refer la Sf Naum, Atanasie, Climent, existand şi tradiţia orală a originii aromâne a Sfinţilor Chiril şi Metodie, creştinătorii slavilor şi inventatorii celecrului alfabet.

Odată cu venirea turcilor (în 1912 Ohrid era locuit în proporţie de 70% de aceştia), dar mai ales după plecarea acestora şi împarţirea Macedoniei de către statele vecine, situaţia aromânilor s-a înrautăţit. E adevărat că România a deschis şi întreţinut şcoli, dar după instaurarea regimului comunist (după 1944), totul s-a abandonat, iar populaţia aromânească a fost hăituită; ca să supravieţuiască a trebuit să se „ascundă” în masa majoritară, fie că a fost vorba de albanezi, greci, bulgari sau sârbi.

Am găsit o singura biserică, Sf Giorgie, din cartierul Vlaska Mala (mahalaua românească), care mai păstrează ca prin minune icoane( datate la anii 1850) şi inscripţii in româneşte şi, cu totul deosebit, în aromână, „Sâmtul Dimitrie” fiind iscripţia de deasupra intrării laterale, unde este scuptată în piatră victoria asupra balaurului. Biserica datează din secolele XV-XVI.

Baptisteriul bisericii, insă, a fost restaurat, iar pictura a primit grafie şi nume slave. Au uitat insă să schimbe costumele sfinţilor si ale sfintelor, iar acestea vorbesc pe limba română.

Am pornit-o prin oraş, la pas, vizitând tot ce se putea. În multe locuri puteai auzi vorbindu-se aromâneşte, dialect al limbii române. A fost o surpriză plăcută să constat că la 1000 km de ţară, se vorbeşte aceeaşi limbă, oamenii au aceeaşi credinţă şi aceleaşi obiceiuri. În Ohrid poţi vedea multe, de la forul roman până la cele 365 de biserici,dar pentru noi, bisericile cu urme româneşti au fost cele mai impresionante. Inscripţiile pe piatră în limba română, picturile sfinţilor, portul popular românesc din unele icoane, toate acestea arată clar că aromânii sunt aici din cele mai vechi timpuri.

În ziua următoare am plecat pe malul lacului Ohrid, spre Mânăstirea Sf. Naum, care este un paradis terestru, atât al naturii cât şi făcut de mâna omului. Frumuseţea construcţiilor este excepţională şi se vede marele interes pentru restaurare.

Am trecut în Albania printr-o zonă cu aspect selenar, atât datorită reliefului, cât mai ales din cauza numeroaselor cazemate construite pe vremea lui Enver Hogea, dictator albanez ce izolase total ţara de restul lumii. Cel mai important oraş al regiunii este Korcea (Curceaua pe aromână), în zonă existând o numeroasă populaţie aromână care fusese sprijinită de statul român cu şcoli, burse şi multe alte ajutoare în perioada interbelică.

Aici am vizitat biserica românească ridicată recent cu sprijinul statului român (Albania a avut ca politică de stat ateismul şi toate bisericile au fost fie demolate, fie transformate în altceva). Am avut şansa să întâlnesc acolo un bătrân de 85 de ani care mi-a vorbit în cea mai curată limbă românească, ceea ce m-a uimit. La întrebarea mea despre cum e posibil, mi-a răspuns că a fost elev al şcolii românesti din Korce (Curceaua) şi al Liceului Român din Salonic (vă daţi seama, acum 70 de ani!), iar în timpul comunismului asculta pe ascuns Radio Romania, pentru ca urechea să nu uite limba! Mi-a povestit cum i s-a risipit familia în cele 4 zări, după război, când s-a declanşat o adevarată vânătoare de aromâni, şi cu ce eforturi şi-a adus tatăl din Grecia (după ce fugise în Argentina) ca să moară acasă. Credeţi-mă că o astfel de întâlnire te marchează pentru vecie!. Către seară a apărut şi părintele Veriga, parohul bisericii şi sufletul comunităţii aromâneşti, care ne-a dat îndrumări despre drumul spre Moscopole.

Aşa cum ne obişnuisem, nici urmă de indicatoare şi sărăcie lucie prin sate. La circa 5 km de Moscopole, brusc, începe cel mai modern drum pe care îl văzusem, realizare recentă, cu fonduri UE, încât am crezut că suntem în Austria. Iar la un moment dat ... i-am văzut, erau ei, aromânii din vechime, cu caravanele lor din cai mici de munte, cu care acopereau Via Egnatia ( între Constantinopole şi Durres, şi mai departe la Veneţia), partea europeană a Drumului Mătăsii.

Moscopole – legendara metropolă a aromânilor. Am ajuns la Moscopole aproape de amurg şi, trecând peste un pod milenar am parcat maşina lângă unul din cele 2 hoteluri aruncate pe panta unui munte. Am intrat în recepţie, unde câteva familii lărgite de localnici se aflau la o masă. O persoană mi s-a adresat în albaneză, iar eu i-am raspuns în română. Atunci a strigat un tânăr de la masă, care m-a interpelat în română. Omul era localnic, din Moscopole, fiu al unei familii de aromâni, (de fapt aproape tot satul este de aromâni) plecat de 20 de ani, în Grecia, unde s-a împrietenit cu români, a învăţat limba de la ei, iar când s-a întors în sat a constatat că e identică cu limba bunicilor săi, pe care generaţia părinţilor nu o mai folosea. Mi-a povestit că anul trecut „îşi băgase fetiţa în apă” nu ştia termenul de botez! Se ştie că în Albania orice religie a fost interzisă şi bisericile demolate. Aceasta soartă au avut-o şi minunatele biserici ale Moscopolei, care rivalizau la vremea lor cu cele din Constantinopol.

Pare de necrezut astăzi că Moscopole, o comună de 800 de suflete (dintre care 60 sunt aromâni, iar 200 albanezi), a fost în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea cea mai vestită cetate din Balcani, după Istanbul. Mărturisesc însă despre aceasta ambasadorii occidentali acreditaţi în imperiul turcesc din veacul al XVIII-lea, învăţaţii timpului, călătorii străini, corespondenţa comercială a negustorilor vlahi ori documentele unor procese ale acestora cu veneţienii.

Moscopole avea 60-70 000 de locuitori în 1760, în timp ce Atena număra doar 10000 de locuitori (dintre care doar 3 000 erau greci).

Aromânii trăiau în acea perioadă şi în alte aşezări mari din împrejurimile Moscopolei care ajungeau la rândul lor la zeci de mii de locuitori, precum: Gramoştea, Nicea, Linca etc. Zona era compact aromânească. Aceste oraşe mari aromâneşti erau aşezate la peste 1100 m înălţime. Lacul Ohrid era un fel de mare vlahă, fiind înconjurat de nenumărate localităţi aromâne. Cetăţi înfloritoare atunci, astăzi simple comune pline de ruine şi de legende. Despre Moscopole se spune că avea 12 000 de case din piatră placată cu marmură, 40 de biserici, o Academie, o mare tipografie, mai multe sute de ateliere şi prăvălii. Şcolile Moscopolei erau nenumărate. Se spune ca laptele curgea la propriu pe străzi, de fapt pe conductele provizionate de la numeroasele stâni din munţi.

„Devenise vizibil că în nordul Epirului, Thessaliei, Macedonia, Muntenegru şi Kosovo, o societate românească puternică, bogată, instruită era pe punctul de a constitui o nouă entitate românească. Ea concura o altă entitate care se constituia în apropiere, dar musulmană, beneficiind de toate facilităţile pe care liderii ei le puteau obţine slujind oficial steagul verde al Profetului, ca musulmani, cea albaneză.

De aceea, în 1769, are loc primul jaf turco-albanez asupra cetăţii. În 1788, se desfăşoară ultimul asalt asupra acestui faimos oraş. Întreaga Moscopole cade pradă flăcărilor şi va arde zile în şir. Faimoasele biblioteci ale aromânilor, de care se minunau mulţi învăţaţi şi călători străini ai timpului, sunt distruse - asemenea şi bisericile. Aromânii se îndreaptă către Ţările Române, Salonic, Viena ori Veneţia într-o pribegie care nu se mai termina. Puţini mai rămân la vatră. Bisericile Moscopolei de astăzi au rămas doar 6. La biserica Sfântul Nicolae (singura care funcţionează) slujeşte un preot aromân, însă slujba se desfăşoară în limba albaneză. L-am cunoscut personal pe acest preot, numele lui fiind Toma Samara. Am văzut de asemenea sfinţii cu ochi scoşi de pe pereţii bisericii, care până de curând a fost depozit. E greu de descris stările prin care treci văzând aceste locuri, mai ales dacă ai cunoştinţe despre măreţia lor anterioară.

De la Moscopole ne-am continuat drumul pe Via Egnatia până la Durres şi de acolo, trecând prin Scoder, am intrat în Muntenegru, teritoriu populat şi el în vechime de păstorii români. Am trecut apoi prin Croaţia unde în zona dalmată am văzut urmele morlacilor ( populaţie românească) din regiunea Dubrovnik-ului, al cărui patron spiritual (încă din sec. VI) se mai numeşte Sveti Vlaha (Sf Românul), şi urcând prin Moştar şi Sarajevo, am străbătut masivul Romanija unde pe vremuri treceau în transhumanţă ciobanii vlahi. Trecând Morava ne-am întors în Timoc, unde eram ca acasă.

Oamenii. În toată această călătorie prin românitatea balcanică, deşi am vizitat locuri unice şi am vazut vestigii deosebite, nimic nu m-a impresionat mai mult decat oamenii. Dintre toţi oamenii cu care am intrat în contact, căţiva au reuşit să mă impresioneze cu adevărat.

M-a marcat o poveste adevărată spusă de un român din Timocul Bulgăresc, care se petrecea pe vremea străbunicilor săi. „Un ţăran de la noi din sat s-a dus la Dunăre să-şi adape boii. Jandarmul, aflat de faţă, avea misiunea să-l urmarească, să nu cumva să le vorbeasca boilor româneşte. Ajunşi la apă, boii nu şi-au aplecat boturile să bea, pentru că nu înţelegeau comenzile bulgăreşti ale stăpânului. Iar ţăranul nu indrăznea să poruncească pe româneşte: "Bea, Floricel, bea, Măgurene", ştiindu-se supravegheat. În cele din urmă, într-un licăr de milă pentru animale, când şi-a dat seama că boii nu înţeleg decât româna, jandarmul s-a dus mai încolo, să nu-l audă pe badea Vasile cum îşi îndemna plăvanii să bea în limba interzisă. Căci daca l-ar fi auzit, era obligat să-l aresteze.” Tot de la el am aflat şi un vechi proverb al românilor din această zonă.”Binele românilor din Bulgaria a plecat din Balcani odată cu turcul , la 1877.”

Un om care merită tot respectul este Novica Radulovici din Knjazevac, cel care după două generaţii sârbizate (bunicii si părinţii) a hotărât să fie român şi a reuşit să devină super-român. La 14 ani acest om şi-a dat seama că este român şi a hotărât să îşi înveţe limba şi cultura. Astfel, s-a mutat cu şcoala la Zajecar, centru al românilor din Timoc, pentru a sta la o familie de români, reuşind astfel sa înveţe limba. Astăzi el vorbeşte o limbă românească literară şi este un adevărat profesor de etnografie şi folclor.

Fie că a fost vorba de ţăranca din Slatina Borului care îmi arăta cu mândrie cusătura fotei bunicii sale sau de Iordan Tarta, directorul muzeului din Ohrid şi liderul comunităţii aromâne din oraş, de „prefţii” Toma Samara de la Moscopole sau Dumitrache Veriga de la Korcea, sau de bătrânul anonim ce m-a uimit cu româna perfectă vorbita în mijlocul Albaniei, toţi acestia mi-au umplut sufletul de bucurie prin simplul fapt ca există, gândesc şi respiră româneşte si mau făcut mândru că le sunt conaţional. Modestia şi cumpătarea în comportament, încrederea în destinul lor, dar şi acceptarea acestuia aşa cum este, ar puteaconstitui un bun model de urmat şi pentru noi, cei ce, din fericire nu ne confruntăm cu incercările lor.

Concluzii. Scurta mea peregrinare balcanică mi-a prilejuit descoperirea unui spaţiu cultural românesc in Sudul Dunării, extrem de viu în pofida eforturilor deosebite de estompare a acestuia desfăşurate în ultimul secol şi jumătate de catre statele naţionale întemeiate pe ruinele balcanice ale fostului Imperiu Otoman. Din nefericire, românitatea balcanică este marea pierzătoare a procesului de destrămare otomană, dar înfrîngerea nu este definitivă. Poate, insă, deveni aşa dacă noi, românii din Ţară ( ţereani cum ne denumesc fraţii din Sud) ne vom preface că nu vedem, că nu auzim sau că nu înţelegem. Mai ales în secolul acesta, când asimilarea se face prin mijloace perverse şi cu atât mai periculoase.

Acesta a fost periplul meu prin românitatea balcanică, urmând ca în viitor să îi vizitez pe cei din fostul Principat al Pindului, pe megleni, pe vlahii tesalici şi, de ce nu, pe istro-românii de pe Monte Magiore. Iar apoi am să mă ocup şi de Valahia Morava, de muntenii de pe lângă Zakopane, de maramureşenii de peste Tisa, pentru că aşa cum spunea Nicolae Iorga: „România este singurul stat înconjurat de români”.

Bibliografie consultată:

1. Băluţoiu Valentin, Istoria românilor din sudul Dunării, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2010, pag. 74.

2. Poate vi se pare incredibil, dar pozele o să vă confirme, chiar în zilele noastre aceşti cai, singurii care puteau strabate potecile înguste ale Balcanilor, încă mai sunt folosiţi şi noi i-am putut vedea la lucru.

3. Dogaru, Mircea, Zbuchea, Gheorghe, O istorie a românilor de pretutindeni, Liga culturală pentru unitatea românilor de pretutindeni, 2004, p. 163.

Forumul Internațional al Jurnaliștilor Români (FIJR)

Sursa foto (Moscopole): Foaie Națională

vineri, 27 iulie 2012

Imaginația - țara nimănui

Material realizat de Dana Daea, înscris în concursul "Proiect România", organizat de Forumul Internațional al Jurnaliștilor Români (FIJR).

Mă aflu în imposibilitatea de a nu şti ce scriu , inconjurată fiind de o mantie de gheaţă , mantia autorităţii. Scrisul mă trădează pe mine fire impulsivă şi teatrală. El nu mai constituie un manifest sau dimpotrivă o alinare ci o plăcere pe care mi-o ingădui fară ca s-o simt cu mijloacele acestea limitate la vedere , ca oricare altele . Nu, eu trebuie sa modelez plăcerea ca pe o tufă incolăcitaă cu care să defilez in faţa auditoriului. Scrisul meu este o formă de prăjituri in care in copilărie aruncam stafide si cocă moale . Materia minţii mele , firul de păianjen metaforic, acum inecat in bomboane miroase a trandafir , evident si in creier. De ce lucrez aşa , ce se intâmplă cu mine, de ce scriu aşa? Simt departe , undeva aici în spatele cristalinului o fiinţă neclară legată indisolubil de fiinţa care sunt acum. Stările de spirit se imprimă se transmit naturii, lucrurilor din jurul nostru. Este o empatie unidirecţională care se stabileşte intre noi şi natură, stările , sentimentele noastre profunde le transmitem intocmai naturii, aceasta devenind o urnă a sufletului nostru. Tristeţea sau bucuria sunt stări antagonice , dar care ne trezesc aceleaşi nevoi: nevoia de a impărtăşi naturii din trăirea noastră . Vedem prin prisma subiectivitatii, a stării personale lumea ca printr-o lentilă imprimată in mintea noastră .

Natura nu se poate desfaşura in contratimp cu văltoarea sufletului intre afară si inăuntru stabilindu-se similitudini in unele cazuri ceea ce este inăuntru suprapunându-se cu ceea ce este in afară , unitatea indisolubilă a naturii. Urcasem in maşină, o Dacie metalica fară capace la roţi “ suplă si cu farurile mereu aprinse . Am dat inapoi ca să ieşim din parcare şi am luat-o pe Nico , nepoata şoferului. Părasind oraşul cu blocurile lui pe care în copilărie mama le numea de ‘’ciocolată “ dacă îmi amintesc bine cântecul care sună cam aşa: “bloace , bloace ce ţi-aş face, te-aş mănca cu ciocolată si ingheţată”. Acum ‘bloacele “se contorsionează sub propria greutate şi din cauza tensiunilor pe pereţi cade tencuiala lăsănd să se vada nisipul si cărămida. Mi se
conturează in minte o imagine apocaliptică in care profilul generat de blocurile turn invăluie maşina intr-un nor şi maşina se invărte pe loc. Capota mi se pare mică ,atat de mică pe lânga cerul care se intindea peste tot inconjurând câmpia. România pe care o traversam inundată de soare şi goală de roade . Peisajul , un ecran de doctor , de scaun de dentist care te adoarme cu freza in gură , fiind luminiţa de la capătul tunelului. Capul mi-a căzut pe fereastră intr-o parte iar mirosul de geam nespălat e mai pregnant decat mama care ţipă din faţă sa-i dau geanta. Adormisem si visam , cadrele se schimbă, probabil că am o grimasă de zzz’, căci ii văd pe sub pleoapele semi deschise pe cei trei pasageri cum zămbesc cu subânţeles , spunând ceva de imaginaţie şi de somn.

Oprim la un O.M.V., şi mă scol ca un imigrant ilegal scos de vameş de sub camion. Privirea imi devine ciocolatie , termometrul arată că nivelul de zahăr din sânge a scăzut vertiginos. Am nevoie de o tabletă de ciocolată de 300gr cu lapte , topită sub limbă. Am mers aşa până la ieşirea din oraş , 100 de kilometri incontinu. Noaptea priveam sub alt unghi , valorificat de lumina neoanelor, ziua aveam atâtea posibilităţi: de la maşinile mici la cele care cântăreau cât un bloc cu 90 de etaje , la şoselele ultra- lustruite prin cartierele rezidenţiale periferice care, ca locaţie şi poziţionare luau locul fostelor fabrici. Pe străzi preumblătorii nu erau şateni ,bruneţi sau roscaţi sau oameni verzui, ci cărunţi , imbătrâniţi , căsătoriţi dupa 40 de ani , cu copii care se năşteau direct majori capabili să inţeleagă conceptul de monedă internaţională cu maşini care
de care mai tinere si mai sprintene in circuitele lor mai incurcate decăt ei . Erau mulţi in aceeasi situaţie , de fapt , marii antreprenori . directori de bancă erau oameni incărunţiţi pe la tâmple , făuritori ai unei civilizaţii a banului care avea sa dureze cât incă şapte naşteri şi şapte morţi ale universului incepănd cu urmatorul Big – Crunch, căci fiolzofia banului era un marker fundamental al universului, ceva codificat quarc cu quarc, ce compuneau structura sa cea mai
intimă Apoi , am trecut pe şoseaua cu şapte benzi , bine insorite cu panseluţe pe margini si tunele in care zbori cu viteza luminii pentru a ieşi deasupra plantaţiilor cu portocali , a casuţelor albe , a vilelor de vacanţă alături de şoferii cu bun simţ . Inchistată de teama de a nu se vedea ca sunt româncă (secret de stat), mă intrebam unde oare se aflau sudiourile unde Picasso , Monet sau Modigliani şi-au găsit inspiraţia , in ce unghi au preferat sa se aşeze, cum se vedea lumea de la ferestrele acoperite de şevalete ? Admiram maşinile demarând frenetic pănă când se reduc la dimensiunile semnelor de punctuaţie pe care le omit mereu , căci bine ar fi fost să pun punct mai devreme de mijlocul străzii. Eram la jumătatea drumului (asta inseamna inca 500 de kilometri_ si lucrurile incep sa o ia razna pentru mine. Dumnezeu este floarea si floarea este divină. Rezonanţa este reglarea traficului , reflexia luminii ne dăruieşte curcubeul , termodinamica mijloceşte economia. Patriarhul absolut injoseşte dicatatorii, supunerea mulţimii fiind inţeleasă ca un efect al dominismului, insa legile fizicii nu-mi prevăd comportamentul , iar entropia creşte cu timpul.

Am mers aşa pe suprafaţa intregului pământ descoperind că in mintea unui om, al unuia singur, pământul poate ramâne plat. Străinii, ei sunt mediumul, ei pot vedea suferinţele pământului, ale lemnului din viori, al pânzei din tablouri ale hârtiei din carţi, ale aşchiei din creion. Toate chestiunile profunde care ne par nedemne de atenţie suferă, nu neapărat cele de mai sus, ci toate cele pe care, într-adevăr, nu le vedeam, oricât am încerca să le prindem contururile desenate pe asfalt.

miercuri, 25 iulie 2012

E forfotă mare în Basarabia

Material realizat de Corina Cojocaru, înscris în concursul "Proiect România", organizat de Forumul Internațional al Jurnaliștilor Români (FIJR).

Impeachment-ul lui Basescu: între roșul european şi albastrul basarabean!
"- L-au detronat pe Băsescu!
- Au arătat aseară la Știri, fac referendum. Măcar să fi reușit să am documentele...
- Slavă lui Dumnezeu, păcatele și chinurile mele, pot să mă duc unde m-ar duce pofta fără rugă și închinăciune la birocrați, spune Femeia de 50 de ani, făcîndu-și semnul crucii."

E forfotă mare în Basarabia! Din clipa în care au văzut că cel care le-a ținut parte atâția ani este forțat să părăsească Palatul Cotroceni, basarabenii se panichează la gândul că nu vor mai avea posibilitatea să-și redobândească cetățenia pierdută cândva de bunicii sau părinții lor, atunci când a venit val-vârtej Rusia Comunistă peste ținuturile astea și a pus pecetea cu secerea și ciocanul peste tot românul din stânga Prutului.

„Scump pașaportul acesta roșu, scump, își amintește Femeia de 50 de ani.”

Nopți întregi petrecute sub ușa sediului Arhivei de Stat pentru a-și scoate copii sau avize la acte, ori să facă diverse corectări, pentru că funcționarii dinainte au scăpat greșeli grele la nume și prenume. Iar greul abia a început.

Instinctul psihologic spunea majorității că dacă vor depune dosarele în România, vor fi perfectate mai repede, așa că autocarele sunt luate cu asalt. Instituța statului, de la București, avea și ea o limită zilnică. Câteva sute de persoane pe zi. Femeia era în listă, cu numărul 1024, deci, nu! A plecat acasă pentru a veni săptămâna viitoare, cu o zi înainte, să doarmă în fața Autorității
Naționale pentru Cetățenie. A fost cap de listă, cu preț bun.

Când trec 10 luni de la depunerea dosarului, toți încep a deschide site-ul cetatenie.just.ro/Home/ORDINEANC.aspx. Cred că e cea mai accesată pagină web a momentului în Republica Moldova. Dezamăgire, dezamăgire, dezamăgire... sicrisoare recomandată. Răspuns pozitiv.

Cu fericirea în suflet, buletinul de identitate în mînă, 2 fotografii tip pașaport se prezintă la o altă coadă imensă formată la consulatul României de la Bălți. Nu mai contează, o va chema să depună jurământul.

„Închideți telefoanele mobile și în cea mai mare ordine și liniște parcurgeți drumul pînă la ghișeu!”, se aude vocea unui ușier, într-o română perfectă. Pentru bieții moldoveni, în acea clipă fiecare paznic, dacă vorbește românește, e mare persoană. Detectorul prin care a trecut la ușă i-a surprins telefonul pus la silențios. S-a enervat paznicul-ușier român și fără a asculta explicații a avut tentativa de a o „arunca” afară, era totuși ora 13:00, nu putea să facă asta dintr-o nebunie, la inițiativa unui funcționar mai cu carte, care, norocul femeii, se afla prin preajmă.

Peste două săptămâni va depune jurământul de credință Statului Român. Emoții și acum, doar că de alt gen. Paznicul sever era mai tăcut acum. Au jurat în unison că vor fi demni de acel certificat galben atât de râvnit și au plecat fiecare spre alte birocrații.

Femeia a decis, din nou să depună actele la București. A avut două tentative eșuate. Prima dată a uitat un act acasă, iar în cea de-a doua nu a reușit să se încadreze în listă. S-a plimbat până la București și înapoi, cum s-ar spune. Nu a știut că pentru depunerea actelor pentru CNP, și certificat de căsătorie, din martie 2012 trebuia să se programeze telefonic. Speriată că a venit și a treia oară fără treabă se ruga cu lacrimi la funcționarele din str. Pechea 20 să o primescă fără
programare, ultima pe listă. „E a treia oară când vin, nu pot să mă mai duc odată dezamăgită acasă!” A trebuit să se întrunească un consiliu pentru a-i decide femeii o soartă fericită. Va avea actele, peste 2 luni.

Și așa toți moldovenii, plîng și îndură: ironiile funcționarilor, ploi, arșiță și foame în fața ușilor cu cozi imense, doar pentru a avea pașaportul roșu.

Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie din România a eliberat în cursul anului trecut 4.921 de certificate de cetăţenie pentru persoane din Republica Moldova care au cerut redobândirea acesteia. Art. 11 din Legea 21/1991 republicată, prevede că "persoanele care au dobândit cetăţenia română prin naştere sau prin adopţie şi care au pierdut-o din motive neimputabile lor sau dacă această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum şi descendenţii acestora până la
gradul III, la cerere, pot redobândi sau li se poate acorda cetăţenia română".

Moldovenii care nu au reușit încă să-și depună dosarele sunt speriați, după evenimentele politice care au avut loc în București în luna iulie 2012. Președintele comisiei pentru românii de pretutindeni din Senatul României, Viorel Badea, a afirmat, într-o discuţie avută la 18 ianuarie cu un portal din R. Moldova că: "nu vom opri acest proces până la ultimul cetățean care va dori să-și redobândească cetățenia română". Și președintele moldovean, Nicolae Timofti spune că oricare va fi situația la București, sentimentele reciproce de frăție nu se vor schimba. Dar ce o
însemna asta!?

- Și ce dacă prim-ministrul Vlad Filat a tăiat sârma ghimpată de pe Prut!? Eu o aveam în suflet, și în viza din pașaport și în cei 500 de euro din bancă, necesari pentru deschiderea vizei, spune Femeia de 50 de ani, care și-a recăpătat cetățenia. Gata s-a dus! Acum chiar că s-a tăiat sârma
ghimpată! Am avut senzația că am rupt un lanț greu și gros în clipa în care mi-a înmânat doamna de la ghișeu pașaportul roșu pe care scrie „România”. Doamne, voi nu înțelegeți cît de greu le e celor cu pașaportul albastru!

Și pleacă toți ca unul spre eliberare. Chiar dacă presa europeană publică diverse articole în care se spune că România bagă în UE "pe uşa din dos" cetăţenii din R. Moldova. Și chiar, sunt mulți basarabeni speriați, care vor mai sta să îndure ploi și frig, și vorbe grele, în limba lor. Unii o fac chiar acum, doar să poată spune că sunt „Acasă” și pe celălant mal de Prut.

Maluri de Prut

Curge Prutul între noi și plânge
Că ni-i greu și lui la fel îi greu
La un val de apă, 3 de sânge
Bietul Prut uitat de Dumnezeu.
Lumea se mai stinge se mai naște
E ghimpată sârba dintre frați
Vom avea și noi o zi de pașe
Hai români din moarte înviați.
Dar de peste Prut ridică frate
Ochii tăi de-a dreptu-n ochii mei
Le vom face rând pe rând pe toate
Dacă eu mai vreau și tu mai vrei.
Maluri de Prut, apă în ștreang
Maluri de Prut, apă în ștreang
Nu va fi nici urmă dintr-o apă
Care ne-a durut și ne-a rănit
Va rămâne alt pământ să-ncapă
Prutul ca o muchie de cuțit.
Curge Prutul între țări române
I se-aude plângerea în Carpați
Olt și Mureș sar ca să-l îngâne
Jiu și Nistru voi ce așteptați?
Și din cer întregul loc arată
Ca un rai însângerat la brâu,
Vino frate să legăm odată
Malurile tragicului râu.
Adrian Păunescu

marți, 24 iulie 2012

Ținutul Herța

Material realizat de Mihail Robu, din Ținutul Herța, înscris în concursul "Proiect România", organizat de Forumul Internațional al Jurnaliștilor Români (FIJR).

Erupi, te reverși, te strecori, te lași fulgerat și totuși te temi. Te temi sa calci pe pamântul natal, atât de pătimit și plans, atât de infantil și lipsit de atenția noastră. Ne-a fost și ne este ca o scară spre cer. L-am lăsat, l-am părăsit, însă nu lam trădat – am revenit de fiecare dată. căutând idealuri și cutreierând meleaguri, iarăși și iarăși ne apăreau in minte bunătatea și sfințenia oamenilor noștri, simpli, neprihăniți, gârboviți și plini de sudori. Ne lipseau mult. Eram drogați de modernizmul tehnologiilor devenisem mult perverși, nimerind pe drumuri și carări straine. Am trecut prin cele mai dificile situații, am trait multe momente strașnice. Am murit și am înviat și iată-ne aici. Lângă o cruce de lemn, la rascruce de drumuri, în centrul universului.

Chipul lui sfânt. Chipul satului românesc înstrăinat te face sa plângi. Te face să plângi nu de tristețe ci de fericire ca încă mai ne ținem. Ca un soldat rămas pe câmpul de luptă singur, în fața sutelor de miii de sulițe. Ai fața senină. Te bucură cupolele bisericilor ce incă lucesc la soare, te bucură transcripțiile românesti de pe icoane. Te simți mult mai român decât oricine. Drumuri neasfaltate ce duc drept în inimă. Parcă separați de civilizație, de ai tăi, dar nu lipsiți de cultură. Cu bibliotecile pline,ajunși departe, rămași aici lângă vite, botezând copii și purtând cinstea de român. Am cunoscut fiecare iarbă, copac sau umbră. Le-am divinizat.

Am simțit și știut că trebuie sa fim tacuți. Să nu ne jelim la nimeni cât de greu sau ușor ne-a fost. Ne-am știut meseria. Păstram datinile. Fiecare răsărit sau apus l-am petrecut sub același cer cu voi. Ca niște copii de țâță luați de la mamă, crescând in scurt timp, ne-am devenit nouă înșine părinți.

Cu multe provocări de fiecare zi, cu momeală de bogății straine, nu ne-am ispitit. Cu răbdare de mucenic am vrut și dorit doar una: sa fim recunoscuți și stimați. Am vrut sa fim socotiți ceea ce suntem, sa ni se dea ceea ce ni s-a luat. Din curcubeele noastre cele atât de pure, ne beam existența, devenisem bătrâni – dar ne nășteam din nou, cu fiecare rasarit de soare, cu fiecare trandafir ce trecea in nemurire. Ne rugam. Lăcrimau icoanele-n șir. Traiam din semne. Se săvârșeau minuni. Știam ca nu suntem singuri. Ne era deajuns. Dar uneori ne prindea câte un dor, ranit de sârmi ghimpate, ce pornea din crucea Golgotei noastre.

Liniile din palmele noastre se intersectau uneori, alteori paralel ne ducea in lungul zidului. Sângera total independența noastra. Eram liberi sub un cer robit. Ne-am luptat mereu după un colț de cer. Pentru colțul nostru de cer Herțean. Am fost mereu biserică și casă de străini, jertfelnic al suferinților, cetate, zid, armă, pavăză, lumină, lacrimă, stea, constelație, univers. Nu ne-am temut niciodată. Am creat un univers separat, numai al nostru. Ne știam pe noi. Ne știau toți.

A fi triști de morții noștri îngropați în huma vagă, împușcați sub orizontul sârmelor ghimpoase. Fântani săpate pe coapsele strabuneilor noștri. Stejari falnici și păduri. Stâni cu oi. Orașele palpitânde în fum. Sate și cătune pline de vechimi. Suntem noi, ne știu toți.

A fi obosit venind de la coasă, a cădea pe o piatră în genunchi și a mulțumi cerului. A mulțumi pentru boli și a schimba culoarea pământului cu lacrimile noastre. Ca o pâine graiul, ca o masă cerul – am împlinit pustiul din noi cu curcubee dolofane. Am incrustat alee de flori în palmele noastre. Suntem noi, ne știu toți.

Nu se cuvenea să cădem – nu am căzut. Se cuvenea sa fim tari – am fost. Liniștea și restriștea – două bucurii. Le-am primit pe toate întocmai pe cât ni s-a dat din cele ce ni s-au fost scris.

A fi Herțean, înseamnă a avea destin. A fi Herțean, înseamnă nu a fugi de propria umbră. O umbră care uneori ne întrece, alteori rămâne mai în urmă. Dar mereu aproape – la distanța unui sărut. Fluturii noștri ne-au purtat ușurimea, boii –povara, mamele – alinul, durerea – noi singuri.

Zilele trec. Un continuu univers ce se varsă în formă de ploi ne spală păcatele. Nu am fost fii risipitori și nu vrem să avem fii și nepoți risipitori. Ne rugăm pentru un viitor bun și un cer bineprimitor. Încă multe generații ne vor duce numele și ne vor purta graiul. Nu vrem sa ne pierdem la jumătate de cale. Nu vrem să ne rătăcim. Ne vom regăsi în orisice cuvânt, faptă, sau gând peste sute și sute de ani.

Mihail Robu, satul Mogoșești, Ținutul Herța, regiunea Cernăuți, Ucraina

Forumul Internațional al Jurnaliștilor Români (FIJR)

duminică, 22 iulie 2012

Românul îngropat în pământul altei patrii

Material realizat de Magdalena Albu, înscris în concursul "Proiect România", organizat de Forumul Internațional al Jurnaliștilor Români (FIJR).

Îl chema Luca şi nu avea de unde să ştie că abisul fără de fund al propriei sale morţi avea să-l înghită cu destul de multă nemilă departe de ţărâna care îi aşteptase cu bucurie primul scâncet al vieţii. Întunericul crâncen al nefiirii din glodul rece al altei patrii îl aşteptase probabil îndelung şi cu infinită răbdare de-a lungul vremii, ca şi cum foamea lui nestăpânită de carne şi de oase nu putea fi ostoită într-o oarecare măsură decât cu mădulare complet străine de fiinţa sa. Ca orice român care gândea că lumea de dincolo de graniţa vestică a ţării de apartenenţă reprezintă raiul existenţei, Luca plecase de acasă cu gândul că pâinea altui neam al pământului este ceva mai bună decât aluatul vetrei părinteşti. Evident, o iluzie, o uriaşă iluzie personală, din chingile căreia avea să purceadă destul de curând către o altă dimensiune a Universului. Nu avea încotro însă. Pornise pe o atare cale ca mulţi, mulţi alţii, viaţa împingându-l la un soi de alegere decisivă, pe care avea să o regrete amarnic mai apoi ani de-a rândul. Spania reprezenta pentru Luca locul care îl atrăsese cu mirajul ei economic într-o cursă dublă - nici că ar fi putut bănui de unul singur de la bun început traiectul meandrat al sorţii -, cu batista fluturându-i-o cu ipocrizie pe deasupra capului: cursa supravieţuirii şi cursa propriei sale dispariţii pământeşti. „Cauza desfigurării omului stă în căutarea greşită a fericirii sale în lucrurile acestei lumi.”, scria părintele Arsenie Boca în cartea sa „Omul, zidire de mare preţ”. Şi în acest caz, felul în care au fost cântărite aspectele propriei existenţe a născut o dramă vizibilă - drama de a fi a unui român plecat dintr-o matrice spiritual-ancestrală intim legată de fiinţa sa şi aruncat într-o alta cu totul şi cu totul nepotrivită celei iniţiale, materne.

Fiinţă strivită între două lumi aparent opuse, dominate cultural însă de aceeaşi marcă funciară a latinităţii, Luca ajunsese în final un dezrădăcinat al sorţii, un drum fără cale în căutarea propriului său destin completamente incert. Acasă, în România, nu-l mai aştepta de multă vreme nimeni. În Spania, nici atât. Părinţii îi fuseseră luaţi de vârtejul inefabil al morţii, iar de ziduri goale, lipsite de sufletul din dinăuntru, era, din păcate, sătul. Se izbea de ele orişiunde-şi întorcea capul şi nu le simţea deloc răsuflarea caldă şi unică a vieţii. Nu avea nici pentru ce şi nici la cine să se mai întoarcă în România, cum nu avea prea multe motive nici să rămână pe tărâm iberic. Adevărata lui patrie nu era, de fapt, nicăieri. Pentru el, pământul lui Dumnezeu era pretutindeni la fel, colţuros şi rece, iar sentimentul născut de ceea ce poate însemna pentru un oricare Om adverbul „acasă” îi dispăruse pentru totdeauna din suflet. Nu mai avea de ce se bucura, nu mai avea pentru ce trăi. Nu mai aştepta nimic de la nimeni. Viaţa îi refuzase în viziunea lui totul, iar speranţele i se transformaseră într-un morman de scrum pe care-l înghiţise de mult pământul pietros al Regatului spaniol. Dar, cum pentru oricare român se pare că nu există acea „ruptură existenţială (...) între lumea de aici şi lumea de dincolo, între vremea de acum şi vecinicie, ci numai vamă, adică poartă de trecere” (Mircea Vulcănescu -„Dimensiunea românească a existenţei”), şi pentru Luca limitele şi nelimitele propriei sale fiinţe de lut şi de spirit s-au suprapus în timp peste osatura unui cosmos aflat în continuă mişcare, unde sigur nu mai are nevoie acum să îşi afle nici drumul şi nici status-ul personal, barierele normative ale cultură şi cele identitare dispărând complet de această dată în liniştea gravă a morţii lui premature.

Luca nu este deloc un personaj imaginar. Dimpotrivă. El este unul dintre acele multe fiinţe umane obligate să îşi ia de nevoie lumea în cap din ţara lor de origine, dar care îşi găsesc, din păcate, sfârşitul în groapa falsului miraj occidental. Luca a fost o fiinţă reală, nu un simplu personaj literar ieşit dintr-un oarecare condei scriitoricesc. Finalul său neaşteptat, sosit cu mult mai repede decât şi-ar fi imaginat cineva şi chiar el însuşi vreodată, l-a aruncat brusc de pe graniţa fictivă dintre viaţă şi moarte direct pe foaia albă a hârtiei de scris. Era necesar de aşezat în câteva cuvinte un asemenea destin individual tragic, fiindcă acesta reprezintă unul dintre multele asemenea lui însuşi, pe care timpul le acoperă cu prea multă rapiditate şi indiferenţă pentru totdeauna, ca şi cum el nu ar fi existat în mod cert vreodată. Pe Luca îl cunosc de când mă ştiu. Nu aş fi bănuit însă că, peste ani, acelui copil cu ochi veseli şi părul blond, împreună cu care scurmam din când în când în praful străzii cu nişte beţe subţiri din lemn moale ori jucam pe asfaltul fierbinte al trotuarului şotronul, firul fragil al vieţii avea să i se curme atât de tragic la câteva sute de kilometri de graniţele patriei sale reale şi de osemintele părinteşti. Nu i se putea ghici la vremea aceea frumoasă a copilăriei, în licărul jucăuş al privirii lui pline de lumină, urma unei atari drame viitoare greu de descris în cuvintele propriei sale limbi, tocmai din motivul singular că Luca făcea parte din lumea aceea magică a copiilor cu chip mereu senin şi suflet altruist, cărora pare că nu li se va întâmpla nimic rău vreodată de-a lungul sorţii. Şi totuşi... Dumnezeu a vrut altfel, cu totul şi cu totul altfel pentru el... Linia destinului personal îi fusese trasată parcă la mânie de către îngerii negri ai întunericului, îngeri pe care divinitatea nu i-a putut opri cu niciun chip de la distrugerea acestei alte vieţi omeneşti.

Povestea lui Luca poate fi, până la urmă, povestea tragică a oricărui ins dezrădăcinat cu forţa de pe meleagurile patriei sale, indiferent de naţionalitatea de apartenenţă a acestuia, pentru că a pleca din propria-ţi ogradă mânat de lipsa unei certitudini anume într-o lume complet nouă, necunoscută ţie, cu coordonate culturale specifice sieşi, unde nu eşti atât de lesne, pe cât s-ar crede, acceptat şi pe care, la rândul tău, nu ajungi să o primeşti cu bucurie vădită înlăuntrul propriei fiinţe - poate fiindcă eşti pe deplin conştient că nu ţi se potriveşte deloc -, uneori, nu înseamnă altceva decât sfârşitul, sfârşitul personal. Un final însă, care şi acesta ţi se refuză în mare parte din punct de vedere religios şi ritualic, tradiţia seculară a parcurgerii ultimului drum nefiind peste tot în lume, evident, la fel.

Despre Luca se poate spune că nu s-a simţit „acasă” în niciuna dintre cele două lumi. Nici Spania şi nici România nu îl iubeau cu patimă. Ba aş îndrăzni să spun că nu îl iubeau deloc. Pentru amândouă, el era un fel de număr statistic înscris în condici de naştere ori de prezenţă la locul de muncă şi-atât. Nu reprezenta o fiinţă, o Fiinţă cu majusculă, aşa cum firesc ar fi fost să fie. Spania avea nevoie doar de o mână de lucru ieftină şi în plus, iară nu de identităţi sui-generis. România nici măcar de atât. Cultural vorbind, Luca nu era pentru niciuna dintre aceste două ţări un suflet. De fapt, nu era, din păcate, nimic. Trăia cu conştienţă pe pielea lui acest fapt dramatic, pe care nu avea deloc cui să-l mărturisească cu de la sine voinţă. Uneori îi venea să urle, atunci când deznădejdea i se cuibărea cu neruşinare în inimă, dar ştia că totul ar fi fost mai mult decât zadarnic. Într-o lume care alerga avid după mărunţişuri de tot felul, călcând cu furie şi cu ură peste tot soiul de cadavre, a nu-ţi auzi nimeni durerea interioară devenise un fapt mai mult decât obişnuit. Filozofia personală a unei existenţe chinuite printre străini nu interesa câtuşi de puţin pe cineva anume, atâta timp cât el însuşi devenise în ambele lumi un nimeni, un simplu sclav perfect cu sentimente anulate la porţile unui Occident cu bruscheţe dezvrăjit acum, sclav pe care viaţa încerca să îl arunce violent şi ireversibil în braţele propriei sale morţi extrem de grăbite. Ceea ce şi avea să se întâmple în final cu Luca.

Dezrădăcinarea presupune, evident, moartea simbolurilor iniţial asimilate, a tradiţiei şi a normelor propriei tale culturi, dar, în acelaşi timp, şi înlocuirea acestora brutală cu formele noii culturi de adopţie. Pentru Luca însă, Spania nu însemna nimic din toate acestea. Nu însemna nici patria lui Cervantes, nici acel tărâm mirific al artei lui Dali ori Velàzquez şi nici spaţiul arhitectural inovator al catalanului Gaudi. Nu auzise - şi nici nu-i păsa, de altfel - de Lope de Vega sau de Garcia Lorca şi nu îl interesau în vreun chip anume ilustrele compoziţii ale lui Manuel de Falla ori Enrique Granados. Acestea nu aveau o semnificaţie aparte în sufletul său. Pentru el, la fel ca şi pentru mulţi alţi români împrăştiaţi oriunde pe cuprinsul acestei planete rotunde - însă nu atât de primitoare pe cât s-ar dori, de fapt - pentru a munci din greu, patria adoptivă sezonieră nu înseamna deloc, iată, ceea ce denumim generic şi cu iz de superioritate vădită cultură. Nu, cultura nu era un concept de referinţă pentru nimeni în această ecuaţie ambiguă a supravieţuirii. Banul singur reprezenta centrul fundamental al descinderii lor forţate pe un alt tărâm, mărunţişul acela aruncat cu nonşalanţă şi ostentaţie de Occident în ochii mulţimilor hămesite de sclavi estici. Luca avea nevoie însă de mult mai mult decât Spania îi putea oferi. Avea nevoie de respect, avea nevoie de demnitate, avea nevoie să fie considerat ceea ce era cu adevărat - Om. Ştia că nu va putea obţine nimic din toate acestea acolo, aşa cum nu le obţinuse, bunăoară, din păcate, nici acasă, în România. În ambele părţi, verbul „a fi” avea o echivalenţă improprie cu verbul „a avea”. O nouă politică bolnavă a lumii actuale, la care mulţi se chinuiau cu disperare - ba chiar cu preţul singurei lor vieţi ori cu cel al vânzării sufletului - să adere, fie că erau pregătiţi, fie că nu erau pregătiţi pentru acest pas decisiv. Dar ce mai conta până la urmă? Vârtejul crunt al istoriei îl obliga şi pe Luca, la fel ca şi pe ceilalţi, să îşi schimbe dramatic axa centrului de greutate al existenţei proprii. Ceea ce a încercat să facă, de altfel, dar fără succes vizibil. Îngenunchiat violent de inesteticul ambelor spaţii culturale în care respira din ce în ce mai greu, cel care părăsise de nevoie România cu câţiva ani în urmă începuse să caute cu disperare o altă poartă de ieşire către mal. Supravieţuirea însă nu se lăsa înduplecată cu una, cu două, aşa încât Luca îşi îneca pe zi ce trece, tot mai mult şi mai mult, propria-i dramă în alcool. Nu era singurul care alesese această cale. Drumul său către moarte avea, din nefericire, traiectoria trasată deja.

Lui Luca, un singur lucru îi dăruise Occidentul în opinia sa - deziluzia. Înţelesese că nu putea accepta un destin de sclav etern, iar viitorul numai asta îi propusese ca ofertă „sigură” de a fi. Luca nu dorea ca schelele propriei lui vieţi să fie ridicate pe cenuşa unui suflet cu existenţa anulată. Dorinţa sa lăuntrică de a redevini copilul senin şi fericit de altădată căpătase accente din ce în ce mai puternice. Numai că drama pe care el o trăia în fiecare zi fără a o spune unei alte fiinţe omeneşti îl chinuia fără-ncetare. Nu ştia cum să iasă din această prăpastie neagră a disperării şi asta îi dădea fiori de moarte. Singurătatea şi faptul că era neînţeles de ceilalţi îi măcinau profund fiinţa. Nu avea de la cine primi ajutor. Nici măcar unul duhovnicesc. Devenise un autoîncarcerat al singurei sale vieţi din chingile căreia aştepta să scape cât mai repede cu putinţă, dar nu cu orice preţ. Într-o altă cultură, complet diferită de a sa, a învinge o asemenea cotitură tragică de destin înseamnă a avea putere să te ridici fără sprijin către lumină. Luca însă nu mai avea puterea interioară de a merge mai departe pe cărările destinului. Simţea că parcursul vieţii i se va sfârşi curând şi nu avea cui să mărturisească acest lucru. Alcoolul îi arsese măruntaiele, precum îi arsese durerea sufletul. Îi era dor de patria lui reală, România, şi ar fi vrut ca oasele să i se odihnească lângă cele ale părinţilor săi. Dar cine să aibă vreme să audă ce-şi dorea cu adevărat Luca? Nenorocirea de a rămâne mult prea singur într-o lume care nu te înţelege şi, prin urmare, nici nu se căzneşte să te accepte în sânul ei, aşa cum eşti, l-a îndepărtat definitiv de ultima fărâmă existentă de umanitate. Dumnezeu nu îi mai întindea nicio mână, de parcă ar fi fost cel mai păcătos enoriaş al planetei. Oamenii nici atât. Cine să-şi fi îndreptat, oare, atenţia şi mila înspre o fiinţă pierdută ca a lui pentru a o aduce din nou la suprafaţă lângă zidul sacru al templului luminii?!... Răspunsul era, din păcate, unul evident şi lesne deductibil: NIMENI.

Românul îngropat în pământul altei patrii a devenit, iată, deja poveste. Dar o poveste neasemuit de tristă, care se tot repetă cu încăpăţânare la infinit. Căutarea forţată politic a lânii de aur în cu totul şi cu totul alte spaţii culturale îndepărtate de matca ancestrală a poporului lor a însemnat pentru mulţi, nu numai pentru Luca, o dramă reală, pe care nimeni nu a fost interesat să o elimine la timp, ci, mai degrabă, să o încurajeze. Dezrădăcinarea impusă este la ora actuală, din nefericire, o traumă severă care va secera multe alte vieţi şi în viitor. Ei şi ce? Îi pasă cuiva de acest mers înainte al omenirii completamente abnorm? Dimpotrivă. Era globalizării a trecut şi va trece în continuare cu tăvălugul peste multe destine şi peste mult prea multă durere umană. Lacrima deznădejdii de pe faţa şi din sufletul celorlalţi nu interesează absolut deloc - oare de ce, ne întrebăm în mod firesc? -, devenind un subiect tratat cu din ce în ce mai multă indiferenţă şi cinism de către vătafii planetari ai prezentului.

Cu speranţele strivite de vii în ţărâna altui loc al pământului, Luca îşi doarme acum somnul veşniciei sale mult prea departe de ţara în care s-a născut. Noua ordine mondială a contemporaneităţii nu i-a adus, iată, decât singurătate şi moarte. Cele două lumi în care s-a zbătut să mânânce o pâine umilă l-au lăsat pradă propriei lui neputinţe de a lupta contra acestora cu armele murdare ale cinismului şi ale urii, două concepte pe care Luca nu le învăţase deloc între timp. De fapt, el refuza vehement să-şi însuşească o asemenea tehnică murdară de a fi din partea vieţii. Era ceva ce nu îl caracteriza cu niciun chip în lăuntricitate. Se ferea de lume - fugind de el însuşi, de fapt - şi primea loviturile destinului cu sufletul din ce în ce mai desfigurat de suferinţă. Vindecarea sa interioară nu ar fi fost una imposibilă într-o altfel de lume. În cea de acum însă, când nimeni nu mai are timp nici măcar de propria-i dramă, durerea lui Luca - aruncată brutal în malaxorul indiferenţei mulţimilor - devenise ceva complet imperceptibil. Fiecare privea către sine şi mai puţin către celălalt. Dezumanizarea înghiţise orice fărâmă de altruism uman. Singura dimensiune a vieţii trăită la maximum de fiecare în parte nu era alta decât patologica goană după bani şi căpătuiala searbădă de moment. Cu scopul acesta se deschiseseră doar graniţele fictive ale Europei, pentru a se amesteca într-o contopire nediferenţiată neamuri cu limbi şi culturi felurite, eterogenizându-se toate deodată cu violenţă până la anularea de facto a propriei lor identităţi naţionale. Axa sensului existenţial al verbului „a fi” era vizibil mutată dinspre teritoriul sacru al spiritualităţii formatoare axiologic înspre cel al consumerismului plin de pericole iminente, unde metamorfozarea forţată a Omului-fiinţă în omul-animal reprezintă principiul dur şi intrinsec al noii ordini mondiale prezente. În tot acest amalgam inform - cu accente walpurgice grave - al umanităţii totalmente surde şi oarbe la durerea celuilalt, Luca nu mai exista ca fiinţă, practic, deloc. Pentru el, mitul postmodern - şi de-a dreptul barbar - de „cetăţean al lumii” se prăbuşise definitiv. Asta doar dacă acesta existase cumva, în vreo măsură oarecare, printre conceptele fundamentale ale propriei sale mentalităţi lăuntrice. În destinaţia multiplă a scurtului său traseu teluric, Luca nu-şi găsise locul nicăieri. Nici România şi nici Spania nu-i fuseseră cu adevărat „acasă”. Ultima patrie, în schimb, îi vămuise pentru totdeauna şi sufletul, şi viaţa.