marți, 26 iunie 2012

Rostul României

Material realizat de Alexandra Benea, înscris în concursul "Proiect România", organizat de Forumul Internațional al Jurnaliștilor Români (FIJR)

„Nu dor nici luptele pierdute,/ Nici rănile din piept nu dor,
Cum dor acele braţe slute/ Care să lupte nu mai vor.
Cât inima în piept îţi cântă/ Ce-nseamnă-n lupt-un braţ răpus?
Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă/ Când te ridici cu-n steag, mai sus?
Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ Nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri/Sunt renunţările la vis”

Radu Gyr

Scria cineva, într-un articol, cum crede şi simte că ţara noastră şi-a pierdut rostul. Şi cum e trist să trăieşti într-o ţară orfană de rost, autorul cugetărilor pesimiste, ziarist cu vechime şi talent, şi-a împachetat bagajele şi a plecat spre o ţară al cărei rost merge spre soare. Aud în ecoul Carpaţilor din ce în ce mai multe voci care declară mort rostul României. Varsă o lacrimă întru pomenire, apoi, cu fruntea senină şi ochii aşişderea, trec graniţe şi vămi spre alte rosturi mai vii. Străine, dar vii. Români care nu mai cred în rostul ţării invocă prăpastia, politica, mizeria, prostia, neşansa. Invocă nenorocul, blestemul, lenea, ursitoarea cu suflet negru. Şi pleacă spre munţi, spre democraţie, curăţenie, inteligenţă, şansă. Pleacă spre zări cu noroc, binecuvântare, hărnicie şi zâne bune. Pleacă şi lasă ţara pierdută, pe acolo, pe nicăieri, pe unde i s-a pierdut şi rostul.

Acum mai bine de şapte decenii, bunica mea avea vârsta copilăriei de aur. 16 ani. Viaţa îi oferise
leagăn curat, părinţi cu suflet mare, şapte fraţi de drag şi vise neatinse de aripi haine. Apoi, tot viaţa i-a scos în cale războiul şi depărtarea. Peste copilăria ei de aur a venit seara, iar noaptea a adus cu ea armate de săbii străine, disperare şi refugiu. A lăsat în urmă tot ceea ce nu încăpea într-o căruţă, şi aşa plină de copii şi lacrimi. Şi-a pierdut fratele, ucis de armele celor care-i luaseră pământul şi rostul, apoi mama, ucisă de gândul că i-a fost luat copilul şi rostul. A mers mai departe prin noapte, ascunzându-se de urgia rusească, fugind din calea bombelor şi a răului. A supravieţuit, cu Dumnezeu în gând. A urmat, la patru ani, un al doilea refugiu, o a doua Golgotă sufletească. A supravieţuit şi acum, cu Dumnezeu în gând. Printre drumuri de fugă şi nopţi de nesomn, a sperat şi a învăţat, căutându-şi calea. Astfel a devenit învăţătoare, la sute de kilometri de Bucovina ei natală, Bucovină care nici măcar nu mai era a ei, ci a ruşior. Asta pe hârtie. A devenit învăţătoare în singurătatea şi pustietatea Bărăganului, la sute de kilometri de mormântul mamei, mormânt care nici măcar nu mai era în umbra flăcării ei, ci în a ruşior stăpânire. Asta niciodată! După ani şi ani în sonoritatea tristă a vânturilor Bărăganului, a preluat o catedră în Bacăul vremurilor comuniste. A îndurat ani de greutăţi şi lipsuri, a preferat privarea de mâncare privării de cărţi, a fost matcă pentru generaţii de învăţăcei, şi-a întemeiat o familie şi a crescut un copil oferindu-i dragoste şi lumină cât pentru un univers întreg. A fost omul cel mai cald,mai bun, mai blând, mai demn, mai sensibil şi mai puternic din câţi am cunoscut. După o viaţă descrisă mult prea sărac de mine mai sus, n-am auzit-o niciodată pe bunica spunând că României i-a dispărut rostul. Bunica plângea atunci când citea poeziile lui Coşbuc, aşa cum plângea când îşi amintea Doina lui Eminescu. Dar nu de necaz, ci de drag, de dor, de apartenenţă. Pentru ea, promisiunea unui colţ de lume străin era amputare de suflet, cu toate că apucase să trăiască şi necazurile, cu ale lor dezamăgiri ale „timpurilor moderne”, aşa şi cum apucase să vadă, direct sau indirect, „minunile din lumile cu zări albastre”. Ei, la vârsta când putea avea totul, i s-a luat totul. Mai puţin credinţa şi rostul. Pentru că nimeni, niciodată, nu-i putea lua ce ferecase în suflet. Iar eu, cum aş fi eu, şi cum m-aş numi, dacă acum, în vremuri de pace, de familie unită şi binecuvântată cu dragoste, de şansă, de sănătate, de libertate, de linişte, de literatură fără graniţă, de mai bine, aş spune că României i-a dispărut rostul?

Acum ani şi ani, într-un sat de sub cerul României, o tânără femeie îşi risca liniştea şi viaţa sprijinind într-un mod miraculos mişcarea anticomunistă din Munţii Făgăraşului. Se numea Elisabeta Rizea. Certitudinea faptului că era urmărită n-o oprea însă de la a da ajutor necontenit celor din munţi, prin alimente, bani, haine, informaţii. Prinsă într-un final, Elisabeta este declarată „ duşman al poporului”, judecată şi condamnată la şapte ani de temniţă în lanţuri. După anii inumani din carceră, este eliberată şi supraveheată atent. Ororile închisorii, ameninţările constante sau promisiunile de iad ce se anunţau, nu au oprit-o din a-şi relua legătura cu apărătorii demnităţii din munţi şi din a le trimite ajutoare şi veşti, folosind căi diverse şi miraculoase de a comunica. Însă, în momentul în care conducătorul rezistenţei anticomuniste este arestat, Elisabeta ajunge şi ea în faţa „justiţiei”, sentinţa fiind cruntă: 25 de ani de închisoare. Acolo, torturile depăşesc orice limită a imaginaţiei, chiar şi a celor temerari. Voiau vorbe. Elisabeta tăcea. O băteau până cădea în leşin. Atunci când se trezea, îi erau promişi bani mulţi şi avantajele libertăţii în schimbul vorbelor de trădare. Elisabeta tăcea. Urmau torturi cumplite: părul lung şi greu îi era prins într-un cârlig, sus de tavan, iar corpul gol, în atârnare, era bătut până la sânge. Cuvintele ei spun totul: „Coada mi-a rămas în cârlig şi eu am căzut la pământ. Aşa mi-au smuls păru’. Da’ tot nu i-am vândut... Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic.” Şi Dumnezeu a ajutat-o. A supravieţuit anilor de chinuri numai cu voia lui. Comuniştii nu au auzit nimic din ceea ce voiau. Comuniştii i-au luat tot, mai puţin ceea ce conta cu adevărat, aşa cum, după încercările vieţii, la 90 de ani, Elisabeta Rizea spunea: „Au venit, maică, nenorociţii ăştia de comunişti la putere şi ne-au luat tot: părul din cap, pământul, căruţa. Un singur lucru nu ne-au putut lua. Sufletul." Aş vrea să pot scrie către orice domnişoară sau doamnă care s-a născut în democraţia României, democraţie stâmbă sau nu, care a crescut în libertatea României, libertate strâmbă sau nu, care a iubit, care a vorbit orice fără teamă în oraşul sau în satul său, care a învăţat fără oprelişti, care a avut pat cald acasă şi hrană zilnică, care a avut vise şi a muncit pentru temelia lor, care a mers... la coafor înainte de banchet, la bal, la nuntă şi la discotecă... aş vrea să pot scrie şi să spun: Priviţi-o pe Elisabeta Rizea! Priviţi-o, vă rog, şi spuneţi-mi că României i-a dispărut rostul!

Pe 18 noiembrie 1952, Monseniorul Ghika este arestat sub acuzaţia de „înaltă trădare” şi încarcerat la Jilava. Aceeaşi poveste: bătaie, tortură, chin nespus. Vinovat pentru că se născuse în familia ultimului domnitor al Moldovei, absolvise cursurile facultăţii de Ştiinţe Politice din Paris in timp ce frecventase în paralel cursuri de medicină, botanică, istorie, artă, litere şi drept, ca mai apoi să urmneze facultatea de Filosofie -Teologie din Roma, călătorise în toată lumea, de la Paris la Tokyo şi din Congo în Argentina, deschisese în România primul spital gratuit, făcuse numeroase opere de caritate şi binefaceri în numele lui Dumnezeu şi a dreptăţii. După ce bolşevicii au ajuns la putere, Monseniorul Ghika refuză şansa de a pleca din ţară cu trenul regal, alegând astfel să rămână alături de compatrioţii săi. Alegere sancţionată cu arestarea sa. La Jilava, după un an de tortură, se stinge din viaţă, alegând calea luminii. Prea puţine cuvinte despre o prea frumoasă viaţă, însă mă întreb dacă putem sta în faţa lui Dumnezeu noi, cei ce intrăm în biserici fără frică, noi cei ce avem dreptul la credinţă şi educaţie, noi, cei ce avem liberul arbitru, putem sta drepţi, spunând că României i-a dispărut rostul ?

Vasile Militaru. Arestat pentru că a refuzat să facă propagandă comunistă în poeziile sale, afirmând cu tărie faptul că în poeziile sale poporul nu va face niciodată rimă cu tractorul. Tribunalul Militar din Craiova l-a condamnat la ”20 ani de temniţă grea pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, la 12 ani inchisoare corecţională pentru delictul de deţinere de publicaţii interzis, la 10 ani de degradare civilă, confiscarea totală a averii personale plus obligaţia de a plati 1.000 de lei cheltuieli de judecata.” Vasile Militaru avea 74 de ani. Comunismul a interzis cărţile sale, pedepsindu-i grav pe cei care păstrau fie şi câteva pagini. Poetul a murit în celula sa, bătrân şi chinuit, iar românii au început, forţati ori ba, să-l uite pe cel care, în apusul unei vieţii de artist şi creştin, spunea: "Dacă am pierdut averi şi ranguri, dar nu am pierdut credinţa în Dumnezeu, nu am pierdut încă nimic".

Radu Gyr. Trimis pe front.Prima linie. Condamnat la moarte pentru o poezie. ”Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!”. Apoi, pentru a nu-l scuti de chinuri prin moarte, comuniştii îi schimbă pedeapsa capitală cu munca silnică. 25 de ani. În temniţă scrie versuri, folosind cele mai neobişnuite instrumente, de la coji de săpun, la aşchii sau aţe rupte din zeghe. În ciuda faptului că i s-a refuzat ajutorul medical, învinge boli greu de imaginat şi purtat: prolaps rectal gangrenat, hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilie. Suferă torturi dintre cele mai aspre. Supravieţuieşte prin fapte pe care comuniştii le numeau miracole. Ei nu auziseră de Dumnezeu, se pare. Un fost coleg de detenţie la Aiud, rememorează fapte şi vorbe de încurajare: „A venit la mine, m-a luat părinteşte de după umeri şi mi-a zis "Să nu uiţi că noi trebuie să credem cu tărie că vom ieşi afară. Să-l avem pe Dumnezeu în noi tot timpul.” Am avut norocul să stau cu el mult timp. Simt şi azi cum, strângându-mă la pieptul lui, cu căldura sufletească de părinte, mă copleşea, mă fascina. El era patriarhul nostru şi comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude şi îndemn la rezistenţă. Îl păstrez în minte şi-n suflet până la moarte.”

În temniţele Aiudului, pe lângă toate cruzimile inumane, se practica o modalitate de exterminare dură şi rapidă. Bărbaţii erau dezbrăcaţi şi bătuţi, apoi trimişi într-o celulă cumplit de rece, cu ciment ud. Erau lăsaţi zile întregi fără mâncare, în frig şi curent. Nu aveau paturi, scaune, sprijin. Fizicul ceda, invariabil. Într-un astfel de moment, acum ani de zile, în subsolurile întunecate ale Aiudului, un tânăr cădea din picioare, pe ciment. Îi rămânea extrem de puţin timp. Din bezna celulii, un bărbat se aşează pe jos, asemeni unei saltele umane, încălzind cu trupul lui şi salvând astfel de la moarte pe tânărul căzut. Bărbatul însă îşi sacrifică plămânii, se îmbolnăveşte grav şi moare la puţin timp. Puţini ştiu că acolo, în bezna Aiudului, filologul, profesorul de etică, sociologul, economistul, dar mai presus de toate omul Mircea Vulcănescu a salvat viaţa unui tânăr cu propriul sacrificiu. A salvat demnitatea unui întreg popor. A salvat credinţa unei lumi aflate în declin. A murit la doar 48 de ani, lăsând dorinţa testamentară îndemnul: „ Să nu ne răzbunaţi !”. Şi nu, nu avem dreptul să spunem că României i-a dispărut rostul!"

Cei ce jelesc şi declară dispărut rostul României uită, de fapt, că rostul ţării este în ei. Nu în prăpastie, nu în neant, nu în uitare, ci în ei. Rostul unei ţări nu moare, nu dispare, ci licăreşte ascuns în fiecare dintre cei ce tac, cei ce plâng, cei ce luptă, cei ce speră, cei ce iubesc. Rostul unei ţări nu moare, ci îmbracă forma pe care i-o dau sufletele celor ce trăiesc, celor ce luptă, celor ce speră. Şi atâta vreme cât sub cerul ţării va mai fi măcar un suflet care iubeşte, un suflet care crede, rostul României va fi viu. Iar de dragostea acelui poate ultim suflet fi-va zdruncinată, iar de credinţa acelui poate ultim suflet fi-va pusă la îndoială, rămâne ca sprijin cerul, rămân Dacii, rămâne Plevna, Eminescu şi Alba Iulia, rămâne o poezie scrisă într-o închisoare comunistă, acum ani şi ani de zile, în întuneric uman şi lumină sufletească: „Ne vom întoarce într-o zi, Ne vom întoarce neapărat".

Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.
Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.
Ne vom întoarce într-o zi…
Si cei de azi cu paşii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,
Cum vom intra încet în ei.
Ne vom întoarce ca un fum,
Uşori, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.
Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Şi-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii, după noi.
În zâmbetul ce va miji,
Şi-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânţă-n taina lor.
Noi cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne ‘napoiem şi-n disperări
Şi-n răni ce-n piepturi se ascund.
Şi-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi.
În tot ce mâine, ca şi ieri,
Va sângera sau va iubi…”

Radu Gyr

Niciun comentariu: