sâmbătă, 16 iunie 2012

Limba Română


Material realizat de Maria Opaiț, înscris în concursul "Proiect România", organizat de Forumul Internațional al Jurnaliștilor Români (FIJR).
Precum pomul are un singur loc, așa și omul are o singură patrie și o singură limbă. Adevărata dragoste de patrie este de neconceput fără dragostea pentru limba ei. Limba română s-a născut odată cu poporul român , se dezvoltă odată cu acest popor și dacă va muri, va muri tot odată cu acest popor. Iar noi suntem acei ce trăim prin limba maternă și ne mândrim cu ea.
 Limba cu care pășesc alături încă din copilărie este limba română. În această limbă au vorbit strămoșii mei,această limbă au folosit-o poeții români în scrierea operelor sale pline de farmec și mister și tot în acestă limbă învăț  «micii mei îngerași» să-și exprime dragostea pentru mamă, pentru neam și patrie.
Limba română e viitorul nostru, liniștea și mângâierea noastră. Ea este copilăria noastră, dulcele cântec de leagăn. De mici copii ne-am aflat între români, am crescut din rădăcinile acestui neam românesc . Pentru noi, limba este o colină domolă și o vrajă de codru des , ea este balada sufletului nostru.Precum izvorul răsare și crește din pământ, astfel și sufletul nostru blând izvorăște din limba maternă.Suntem acei ce trăim prin limba maternă,și ne mândrim de ea. Pentru ca să păstrăm acestă limbă frumoasă și să ne mândrim cu ea , trebuie să păstrăm tot ce-i al nostru, al românilor:obiceiurile vechi și noi, cântecele populare, cuvintele înțelepte ale bătânilor, folclorul, pământul străbunilor, codrii milenari, crângurile cu păsări călătoare ce ne mângâie auzul cu trilul lor superb și acest picioruș de plai – colț de rai numit Bucovina.
Greșește foarte mult acela care a crescut între români și nu recunoaște limba sa. Cel ce nu recunoaște limba , nu-și recunoaște nici gliasa și nici munca celor ce au plăsmuit această limbă. Această limbă este hrana sufletului nostru.Ea este un izvor nesecat, un glas ce luminează din adâncuri. După cerul înstelat cad stele și vor cădea veșnic stele ostenite, dar steaua limbii românești va arde pururi și ca români suntem îndatorați să cinstim această comoară a neamului și dacă o vom păstra, ea va lumina veșnic ca și steaua lui Eminescu – Luceafărul.
Limba română este trăinicia noastră de milenii. Strămoșii noștri și-au apărat cu cinste țara,dar nu le-au fost niciodată rușine că sunt români. Ei au fost întotdeauna mândri de numele de român și românul de la țară român a rămas.
După cum a spus Lucian Blaga " veșnicia s-a născut la sat". Întemeietorul acelei veșnicii este țăranul român care muncește cu cinste zi și noapte pentru a dobândi bucățica de pâine. Țăranul român a fost și a rămas singura realitate permanentă și nealterabilă. Suntem țărani care vorbim românește și numai pentru că suntem neam pașnic de țărani ne păstrăm ființa și pământul.
Când au fost marele urgii, oamenii bogați, posedanți de toate felurile, erau gata de plecare. Ei părăseau orașele și castelurile unde locuiau, erau siguri căci cu arul lor, în alte țări, în alte orașe și în alte castele vor putea continua viața ușoară de belșug. Ei plecau, lăsau pământurile natale și căutau locuri unde era pace și liniște, dar țăranul nostru nu pleca nici de voie și nici de nevoie. El n-avea unde să-și mute sărăcia, pentru că dacă pleca din locurile unde s-a născut se simțea ca un arbore scos din rădăcină. De aceea țăranul e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului național.
Pentru țăranul nostru pământul este o ființă vie, față de care nutrește un sentiment straniu de adorație și de teamă. El se simte zămislit și născut din acest  pământ  ca o plantă fermecată care nu se poate mișca pe veci. Așa este țăranul român – unde s-a născut acolo dorește să moară. Pentru el locul natal este locul bucuriilor și al durerilor, al suferințelor și necazurilor. Orișicât n-ar fi acest locușor de strivit, de batjocorit, el este pământul natal de unde ne-am luat zborul în viață. Pământul nostru are un glas pe care țăranul îl aude și-l înțelege. E  «sfânt pământul ispititor» care ne-a modelat trupul și sufletul, care prin soarele , apele , munții și șesurile lui ne-a dăruit toate calitățile și defectele cu care ne prezentăm azi în lume. Pământul acesta parcă nici nu poate produce decât numai români. Cu cât se înmulțeau suferințele și treceau vremurile, țăranul român s-a îndărătnicit în răbdare. Dragostea lui de pământ s-a întărit și mai tare.
În trecutul nostru n-avem nici un război de cucerire, ci numai de apărare. Au trăit mai mult în sate, la umbra evenimentelor făcătoare de istorie. Țăranul de la sat e baza tuturor evenimentelor petrecute în istorie.  Cu credință și-a apărat pământul natal pe care s-a născut. Dar la rândul ei, țara nouă , pentru care țăranul român a jerfit și a sângerat cel mai mult, trebuie să-i înlesnească și lui soarta mai bună ce i se cuvine. Nu prin fraze și hârtii scrise, nici prin pomeni și făgăduieli deșarte, ci printr-o educație nouă care să-i asigure muncă rodnică și trai omenesc. Și mai ales, și mai presus de toate, dăruindu-i ceea ce râvnește de multe veacuri fără încetare și în zadar:lumină și dreptate.
Suntem și vom fi întotdeauna neam de țărani și prin urmare destinul nostru ca neam și ca stat și ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul țăranului. Dar mai atârnă în aceeași măsură și de felul cum va fi utilizat și transformat acest aur în valori eterne.


Maria Opaiț
                                                       profesoară de limba și literatura română
                         școala №2 Iordănești

Niciun comentariu: