miercuri, 27 iunie 2012

Din România, cu drag

Material realizat de Claudia Tănăsescu, înscris în concursul "Proiect România", organizat de Forumul Internațional al Jurnaliștilor Români (FIJR)
- Păi aşa ne-am înţeles, domnişoară?!
- Dar am coborât în faţa blocului la nouă şi cinşpe, aşa cum ne-am înţeles, încerc eu slab
o apărare.
- Degeaba, nu te poţi înţelege cu oamenii. Haideţi o dată!

Eu tac mâlc, târâi cele două bagaje până la portbagaj şi îmi găsesc un loc în microbuzul-taxi care trebuie să mă ducă la aeroport. E cald în maşină, dar îmi strâng mai bine geaca în jurul meu şi eşarfa la gât. Mi-e corpul moleşit de la febră şi ochii îmi ard. Aş fi stat acasă, în pat, să aibă mama grijă de mine, dar trebuie să plec înapoi. Îi fac cu mâna pe geam la mama şi o las în urmă. Cu cât mă depărtez, ea pare tot mai mică, mai fragilă şi mai bătrână, ca şi cum timpul ar accelera şi el în acelaşi ritm cu maşina. Las în urmă şi apartamentul unde am copilărit, îmbătrânit şi el, cu mobile demodate şi bibelouri şi pahare de cristal pe care se depune praful în vitrine. Las în urmă prietenii care mă ştiu de ani de zile, cu care am fost la munte, cu bicicleta şi am stat atâtea ore la terase, la beri şi la conversaţii care dincolo o să-mi lipsească. O las în urmă şi pe bunica, şi mă întreb dacă o să o mai revăd data viitoare când voi veni. Şi atunci mi se pune un nod în piept. Respir adânc, las capul pe spetează şi închid ochii sub care mijesc lacrimi. Sper doar să nu mi se
facă rău de la maşină.

Şoferul continuă să vorbească pe ton răstit:
- Pfff, suntem în întârziere deja! Aşa e în România, nu te poţi înţelege cu oamenii, nu există respect. Deabia aştept să plec. Mi-e scârbă de ţara asta!
E atâta resentiment şi mânie mocnită în glasul lui, că-mi vine să-mi cer scuze, că poate eu i-am declanşat acest val de ură. Dar chiar nu întârziasem. Şi eram şi răcită. Aşa că tac mâlc şi mă afund şi mai mult pe banchetă.
- Aveţi dreptate, zice pasagerul din scaunul de lângă şofer. Eu uite, trăiesc de trei ani în Spania, ce mai, e foarte bine acolo, câştig foaaarte bine. În România niciodată nu aş fi realizat atâta. Am adus-o şi pe maică-mea acolo. Vă zic, a întinerit cu zece ani! Pai nu e stres acolo, de-aia! O ducem foarte bine, în fiecare an mergem la Palma de Mallorca. Nici nu vrea să se mai întoarcă vreodată în România. La ce să se întoarcă?!
- Da, e o batjocură aici, continuă şoferul. Nu eşti apreciat. Şi numa se fură!
- Da, da, şi atâta corupţie. Păi mie mi-a luat carnetul în iarnă şi de ce?! Că cică aş fi băut. Dar nu asta-i problema, nu avea dreptul să mă controleze, băă, că eu stăteam în maşina parcată. Ce dacă băusem acolo o bere. Ce să spun? Voia şpagă, vă spun eu. Aia voia!
Aş vrea să spun şi eu ceva, să iau apărarea României, dar parcă mi-e creierul de vată de la
răceala asta şi nu-mi vine nici o replică inteligentă în minte. Dar nu scap. „Spaniolul” mă
întreabă peste umăr:
- Şi dumneavoastră, domnişoară, locuiţi în străinătate?
Eu îmi dreg vocea răguşită şi vorbesc înfundat:
- Da, în Belgia.
- Şi ce faceţi acolo? Studiaţi?
Ca de obicei, lumea mă crede studentă.
- Nu. Lucrez. As fi putut să mă opresc aici, dar adaug cu falsă emfază: La Comisia Europeană. Atunci tace brusc şi se întoarce să se uite la mine. Mă măsoară din cap până-n picioare, de la faţa nemachiată şi părul care-mi intră în ochi, la bluza în dungi, blugi şi tenişi şi întreabă cu respect:
- Se câştigă bine acolo, nu?
- Da. Dar nu e asta cel mai important. Eu vreau să mă întorc în România. Şi aici sunt multe lucruri frumoase. Nu e nici dincolo numai lapte şi miere.

Mă ascult cum vorbesc aşa înfundat şi respirând greu pe gură, şi adaptându-mi cuvintele la discursul lor şi mă cuprinde sentimentul ridicolului. Aş fi vrut aşa pe loc să fiu şi eu ca în filmele cool cu avocaţi care-mi plăceau atâta în adolescenţă şi să pot scoate un discurs inteligent şi convingător. De fapt ce încerc eu să explic aici şi nu reuşesc să pun în cuvinte aproape cinci ani de locuit în străinătate? De ce oscilez veşnic între aici şi acolo, ce lipseşte acelui Occident şi ce mă leagă de România? Poate e acel sentiment greu de definit de a te simţi „acasă”, firele astea intangibile, făcute din limbă, părinţi, bunici, prieteni cu care am avut aceeaşi copilărie şi am crescut în aceleaşi vremuri, iar pentru toate astea nu există nici o compensaţie în salarii mari, drumuri fără gropi şi spitale fără şpagă, plăteşti tot tu, cu înstrăinare şi dor. Dar poate că trebuie să pleci, să experimentezi bucuria de a te reinventa în altă parte, schimbarea ta, relaxarea vieţii confortabile material şi a sistemului care funcţionează, să experimentezi şocul primei reîntoarceri în România după câteva luni de stat „dincolo”, şi apoi după câţiva ani să pătrunzi sub această poleială aurită a lumii vestice şi să încerci să răspunzi la întrebarea „ce e cel mai important pentru mine?”. Răspunsul şi alegerea care urmează sunt pur personale.

Între timp microbuzul a oprit să mai ia o familie, ea româncă, el britanic şi doi copii care vorbesc cu un accent smart Brittish adorabil. Mama îi apostrofează din când în când să vorbească în română „măcar cât suntem în România”. „Spaniolul” profită de ocazie şi îl roagă pe şofer să oprească la Real ca să mai cumpere ceva înainte de a ajunge la aeroport. Şoferul parchează, lasă motorul pornit şi iese din maşină. Face înconjurul microbuzului şi se uită cu atenţie la fiecare roată, iar apoi o loveşte cu piciorul, ca pentru a o verifica. Apoi nu mai are ce face şi intră în maşină, în timp ce noi stăm tăcuţi, cu ochii aţintiţi spre uşa magazinului Real Fără Egal într-o aşteptare apăsătoare şi acuzatoare. Şoferul se uită şi el spre uşa Realului dar nici urmă de pasagerul plecat, aşa că pufăie şi bufneşte cu mâinile de volan. Intr-un final, unul din copii întreabă cu o voce inocentă „What’s the matter, mommy? Why did we stop?” Asta pune capacul tensiunii şi şoferul izbucneşte:
- Păi s-a dus să cumpere nu ştiu ce. Spuneţi şi dumneavoastră ce oameni! Numa’ mie mi se-ntâmplă aşa ceva! Ahh, ce scârbă mi-e de ţara asta!”
„Spaniolul” apare cu o pungă şi şoferul îşi varsă mânia pe el şi încearcă să scape de privirile noastre acuzatoare.
- Păi aşa ne-a fost vorba, domnu?! Aţi zis că veniţi repede. Deja suntem în întârziere. Eu sunt bun cu dumneavoastră....
- Scuze, şefu’, zice „spaniolul” cu glas mic şi smerit. Păi am vurt doar să iau nişte Maggi.
– Secretul Gustului, îi place la mama, numa cu ăsta din România găteşte. Şi nişte ciocolată pentru soră-mea. Vreţi şi dumneavoastră?
Şoferul pufneşte, dă din mână a lehamite şi demarează în scrâşnet de roţi.
Toţi tăcem.
După câteva momente de linişte apăsătoare, „spaniolul” scoate din buzunarul de la geacă restul primit de la supermarchet, câteva sute pliate, şi le întinde şoferului, cu voită discreţie şi un zâmbet dulceag „Haideţi, domnu’, nu fiţi supărat”. Şoferul dă din nou din mână a lehamite şi spune moale „Lăsaţi...”, dar apoi ia banii şi îi pune în bord. Atmosfera se destinde şi din nou vorbesc ca doi prieteni buni despre cât de naşpa e în România.
Mai avem puţin până la aeroport.

PS: Toate întâmplările sunt reale. Şi faptul ca m-am întors definitiv în România.

Niciun comentariu: