vineri, 29 iunie 2012

De vorbă cu Iovana. Despre români, în vremurile care au fost şi în cele care au să vină

Material realizat de Livia-Andreea Pătru, din Alexandria, înscris în concursul "Proiect România", organizat de Forumul Internațional al Jurnaliștilor Români (FIJR)

Împrejurări felurite ale vieţii, legate îndeosebi de frumoasele și de neuitat clipe în care am urmat cursurile Universităţii din Bucureşti, au făcut, spre deosebita mea satisfacţie şi mulţumire sufletească, să mi se ofere posibilitatea nesperată de a cunoaste și lega adevărate şi trainice prietenii cu tineri studenți din afara graniţelor vremelnice ale ţării, cu inimă și suflet de adevărați români, animaţi ca și noi de aceleaşi nobile idealuri şi năzuinţe ale acestei unice și efervescente vârste a tinereții.

Mărturisesc, că dintre aceşti colegi de generaţie, proveniţi din acest ancestral spațiu al spiritualității românești, atât din Bucovina şi străvechiul ţinut al Herţei, din Basarabia cât şi de la sud de Dunăre, cu care am stabilit, de-a lungul anilor frumoase și trainice relații de prietenie, cu care am legat un dialog sincer, de la inimă la inimă, mi-a rămas la suflet, legătura pe care am stabilit-o cu o tânără de origine etnică vlahă, provenită dintr-un sătuc de munte din zona Timocului (Craina), partea răsăriteană a Republicii Serbia, regiune mărginită de munţii Miroci şi valea râului cu acelaşi nume, care nu o dată și-a pus inima în palmă și mi-a destăinuit multe dintre preocupările şi intenţiile sale dar și despre realitățile social-politice ale țării vecine precum și despre adevăratele motive care au determinat-o, până la urmă, după o îndelungă chibzuire, să urmeze cursurile unei universități românești.

Convinsă fiind că numai astfel poate contribui la afirmarea plenară a identităţii naţionale a minoritarilor vlahi din această ţară, care aspiră la obţinerea unui statut european în cadrul Casei comune a Europei, Iovana mi-a confiat faptul că și-a luat inima în dinți și a trecut apele bătrânului fluviu pentru a alege orașul românesc în care intenționa să își desăvârșească studiile universitare, preferând, până la urmă, Craiova, un mare și vechi oraș, situat, nu departe, de granița româno-sârbă..

Ca teme ale lungilor și deosebit de plăcutelor noastre ceasuri de taină, îmi amintesc cu nostalgie faptul că s-au aflat limba, istoria, tradiţiile şi obiceiurile specifice etnicilor vlahi, multe dintre elementele graiului său fiind întâlnite de mine în autenticul sat oltenesc, de lângă Craiova, unde am fost, odinioară, la bunicii mei.

Mărturisesc că, încă de la început am fost atrasă de cunoașterea trecutului şi prezentului acestei zbuciumate zone a țării vecine, vatră bimilenară a spiritualităţii româneşti sud-dunărene, cunoscută în antichitate sub numele de Tribalia (tribalii, fiind o ramură a triburilor dacice, care au trăit în Serbia de răsărit și nord-vestul Bulgariei de azi).

Discuţiile noastre despre această mirifică zonă a romanităţii de la sud de Dunăre dar şi imaginile pe suport foto-video referitoare la Margina sau Valea Timocului, cum este cunoscută regiunea aceasta mirifică locuită de o numeroasă populaţie de origine etnică românească, neocolită nici ea de vicisitudinile istoriei, mi-au trezit, de altfel, un interes deosebit şi m-au făcut să mă aplec spre cunoașterea acestei enclave a romanităţii sud-dunărene formată din judeţele sârbeşti Branicevo, Morava de Est, Bor şi Zaječar precum şi din regiunea bulgară Vidin.

Urmare a invitaţiei sincere a prietenei mele, sper ca într-un viitor nu prea îndepărtat, să trec și eu de-a latul apele învolburate ale Dunării și să călătoresc prin satele și oraşele locuite de etnicii vlahi din partea aceasta a țării vecine.

Recunosc că până la discuțiile cu Iovana, nu prea auzisem prea multe despre această autentică şi străveche regiune a romanităţii sud-dunărene, locuită, cândva, în mare parte de populaţie românească, alipită la Serbia, abia la data de 10 mai 1833, la aproape două decenii de la făurirea statului sârb modern, ţinut despre care Miloş Obrenovici, părintele statalităţii sârbe moderne, mărturisea că, pentru legăturile cu Rusia, ţara care a avut cea mai importantă contribuţie la realizarea acestui deziderat al poporului sârb, aflat, de patru secole sub dominaţie otomană, Craina, bogatul şi râvnitul ţinut al românilor de peste Dunăre, era necesară ca “pâinea vieţii”.

Despre Margina, fosta denumire a acestei părţi a Serbiei, în care trăieşte un important segment de rumuni, populaţie de origine etnică românească, denumită vlasi, valahi, vlahi de către autorităţile statului vecin precum şi de populaţia sârbească majoritară, aşa cum releva ilustrul scriitor, jurnalist şi diplomat român, Cristea Sandu Timoc, refugiat timocean, originar din satul Zlocutea, de pe malul drept al râului Timoc, fost diplomat în timpul celui de-al doilea război mondial, la ambasada României din Belgrad, la recomandarea marelui patriot şi om politic român, Iuliu Maniu, cunosc faptul că „a fost parte a Daciei Aureliene, numită Valahia Mică, unde s-a vorbit şi se vorbeşte aceeaşi limbă ca la Calafat sau ca la Timişoara”.

Din lecturile mele anterioare cunosc faptul că timp de şapte secole după Hristos, o „mare românească”, reprezentând un imens teritoriu traco-dac latinizat, se întindea de la Marea Egee, la Marea Adriatică, din Munţii Pindului în Dalmaţia, de la Marea Neagră, la Nistru şi până în pusta de dincolo de Tisa.

Ulterior, invazia slavilor de sud în Peninsula Balcanică, din decursul secolele al VII-lea şi al VIII-lea a găsit aici un popor dârz, numeros și unitar, vorbind o limbă romanică autentică, un popor deprins cu tainele ridicării unor construcţii trainice, păstoritului, agriculturii, negoţului, meşteşugurilor şi prelucrării metalelor.

Poziția geografică favorabilă precum și bogăția teritoriului acesta străvechi dintre Dunăre, Morava, Timoc și munții Râtani au atras în decursul zbuciumatei sale istorii, mai multe populații venetice, care s-au așezat aici alături de populația romanizată, cu precădere în apropierea cursurilor Dunării, Timocului și a altor râuri importante din regiune.

Din perioada romană multe izvoare atestă existența în Timoc a unor cetăți și bastioane precum Idimus (Medveghea), Zanes (Cladovo), Cuppae (Golub) ori Taliata (Donji Milanovac).

Hrisoavele sărbești de mai târziu, de pe timpul țarului Ștefan Nemania (1198-1199) relevă numele autentic românesc al unor așezări precum Topolovnic, Brigheni, Brodița, Sena, Bucovcea, Jdrelo, mențiuni mai ample apărând chiar și mai târziu în recensămintele turcești ori în însemnările de călătorie ale unor geografi din secolele XIV-XVII, care au străbătut aceste locuri.

Iovana relevă că, spre deosebire de autorităţile sârbe actuale, mai multe informaţii despre Timocul Sârbesc, au fost oferite în vremea imperiului Otoman, turcii fiind cei care s-au preocupat, încă din anii 1466, 1475, 1491, de efectuarea unor recensăminte complete ale populaţiei din regiune, după cum recunoaşte, citând arhive turceşti din Ankara şi Instambul, şi istoricul sârb Desanka Bojanic Lucakc.

Întocmirea, începând cu secolul XVIII, îndeosebi pe timpul ocupației militare austriece, a unor documente cartografice referitoare la acest ținut al Crainei, (Karte von dem Konigreich Servien” – 1717, harta “Banatului Timișoarei”-1740, harta “Serbia Austriacă”-), a început să

aducă în lumină adevărul istoric, multe dintre acestea punând în evidență caracterul preponderent românesc al regiunii, fapt dovedit de mențiunile privind existența mai multor localități cu autentice toponime românești precum Vlașca, Costești, Vlășchița, Orăștioara, Clodul-Cladova, Bătuța, Văltuga ori Stana.

În anul 1740, se cunoaște faptul că regiunea dintre Timoc și Morava a fost împărțită de autoritățile de ocupație austriece în 6 districte: Klutscher, Krainaer, Krivinaer, Die Omoli, Kutschainer si Kollumbaczer, care au păstrat caracterul pur românesc al toponimiei autohtone.

După alipirea în anul 1833 a teritoriului regiunii Timoc la Serbia, hărți mai complete ale zonei, care au dezvăluit preponderența elementului etnic românesc, au fost întocmite de G. Lejean (1861)- “Harta etnografică a Turciei Europene si statelor vasale autonome”, document ce pune indubitabil în evidență toponimia și structura etnică majoritar românească a unor localități importante din Craina precum Metovnitza, Bor, Slatina, Kladova, Golubinje, Brsa Palanka (Brza Palanka), Mossna (Mosna), Topolnitza (Topolnica), Tabakovatz, Rudna Glava, Vlaolze (Vlaole), Zaichar (Zajechar), Porodin, Ostrel, Gornjan, Malainitza (Malajnica), Tanda, Stubika (Štubik).

Contribuții de necontestat în privința relevării preponderenței elementului românesc al zonei Timocului au avut și unii consacrați autori precum si de L.N.Maicov (1873), prof. dr. Weigand (1900), L.T.Boga (1913), G. Vâlsan (1910), N. Popp (1921) și Ion de la Vidin.

Harta lui L.N.Maicov, “Harta etnografică a regiunii estice a Principatului Serbiei” –(1873), relevă o serie de localități, preponderent românești precum: Dubravica, Kostolac, Zaton, Popovita, Poljana, Tribrode, Rabrovo, Ponikva, Cašljeva Bara, Tumane, Rakova Bara, Turia, Bukovce, Kobilje, Kladurovo, Orljevo, Dobra, Boljetin, Meljnica, Dubokica, etc.,

De asemenea, în harta întocmită de prof. Weigand în anul 1900, “Volkerkarte des rumanischen sprachgebietes–Harta etnica a arealului lingvistic românesc“, aparută în Linguistiescher Atlas, sunt consemnate numeroase localități în care elementul românesc este majoritar: Urovița, Plavna, Kobisnica, Radujevac, Bukovice, Jasikovo, Topla, Tanda, Crnajka, Vlaole, Gorniani ori Krivelj.

Chiar dacă forma denumirii localităților a fost schimbată adesea în decursul timpului, datorită transcrierii adaptate la grafia statului respectiv, hărțile din secolul al XVIII-lea au păstrat însă numele inițial al localităților, dat de catre populația romanească majoritară din zonă.

Ion de la Vidin în “Harta Tribaliei”, a trecut localitățile din arealul moravo-timocean, cu numele românesc, așa cum era pronuntat anterior de catre localnici, unele sate fiind menționate chiar cu denumirea din perioada romană: Castelu, (în prezent Costol), Gradiște, Podu Lung (Pozarevac), Adâncata, Lesnița, Cuclova, Melnița, Ursoaia, Despotova (Despotovac), Vlașca, Podu Nou (Ciupria), Popița, Balta Rece, Valaconie, Lucova (Lukovo), Podgoria (Porgorac), Prahova (Prahovo), etc..

Dupa anul 1833, din momentul alipirii întregii regiuni dintre Timoc si Morava la statul sârb, ca urmare a politicilor de deznaționalizare, numele așezărilor încep să fie modificate oficial, hărțile militare sârbești arătând că regiunea din estul Serbiei este un ținut cu numeroase denumiri sârbești, denumirile de altă origine, în marea lor majoritate românești, fiind traduse și adaptate la grafia chirilică sau pur și simplu înlocuite.

În prezent, în estul Serbiei, conform datelor recensământului din anul 2002, se află 532 de localități, dintre care 20 orașe și 512 așezări rurale, din populația totală a acestora, însumând 712.050 de locuitori, un numar însemnat sunt mentionați ca fiind vlahi.

După spusele Iovanei, deși actualmente majoritatea populației Timocului este sârbească, în decursul timpului, majoritatea vlahilor a rezistat acțiunilor de asimilare ale autorităților sârbe, un rol însemnat în menținerea conștiinței de neam fiind valurile de emigranți români, sosiți din Țara Românească și chiar Basarabia, care s-au stabilit pe aceste locuri și s-au amestecat cu locuitorii autohtoni.

Astfel, locuitorii din satul Tovârla sau robii mănăstirii Tismana din Mehedinți, din pricina dărilor și condițiilor grele de viață, au fugit în Serbia în timpul lui Mihai Viteazul, fiind chemați a reveni la locurile lor de baștină, printr-un hrisov dat de Alexandru Iliaș, domnul Țării Românești, care le-a promis iertare și scutire de dări, pe timp de un an.

Un alt document similar, din anul 1635, emis de cancelaria domnitorului Matei Basarab, amintește de locuitorii a 7 sate din județul Mehedinți, ce aparțineau tot mănăstirii Tismana – Jidoștița, Bucina, Precistia, Clinovțul, Breznița, Șușița și Erhovița, care au trecut Dunarea și au refuzat să se mai întoarcă vreodată la locurile lor de baștină.

Alte izvoare scrise din epoca feudală relevă faptul că același lucru s-a întâmplat și cu locuitorii satului Șovârlighiu, care s-au stabilit, în mare parte în zona Timocului, în cursul anului 1649, în timp ce sătenii de pe moșia Coblișnița au fugit și ei în dreapta Dunării în anul 1739.

În decursul timpului, am aflat că aici au existat și cazuri de migrație locală, cu populație venită din alte localități românești din cadrul Serbiei sau Bulgariei, românii din numeroase localități din regiunea Moravei (Porodin, Bobovo etc.), Mlava (Stamnica, Ranovac etc.), Homolje (Osanica, Krepoljin etc.), Zvižd (Kaona, Turija, Duboka, Bukovska, Neresnica etc.), Crna Reka (opštinile Bor și Boljevac) fiind menționați că își au originile în Banat și Ardeal, cei stabiliți în diverse localități, ca Brestovac, Podgorac, Krivelj etc.); sunt amintiți că provin din Oltenia și Muntenia, la fel ca mulți dintre românii din localitățile actualelor opštine Kladovo, Negotin si Zajecar.

După surse istorice, datând din secolul XVIII - XIX, există mențiuni despre originea moldovenească a multor locuitori din satul Podgorac (opština Boljevac) precum și din unele localități din opština Majdanpek dar și de la vest de râul Morava (Suvaja, opština Varvarin).

Întâlnim aici, în foarte multe locuri, etnonimul de ungurean, care ar fi legat de o posibilă origine a locuitorilor din regiune, de arealul Banatului și Transilvaniei, precum și cel de țăran, pentru cei stabiliți aici din “țară” (Țara Românească), mai precis din Oltenia și Muntenia.

După cum se recunoaște fenomenul acesta al migrației este cunoscut astfel și de la sud la nord, mulți dintre românii dintre Morava si Vidin treceau, la rândul lor, Dunarea înot în Tara Româneasca din diferite motive, acest fapt atestând pe deplin caracterul fluctuant al populației românești de pe ambele maluri ale Dunării.

Acest faptul este relevat de numeroase dublete folosite de o parte și de alta a fluviului precum: Orevița (Banat), are dublet în Mehedinți și Urovița în Craina; Corbova, Craina – are dublet în două sate din Dolj; Vârbița/Craina – Vârbița și Vârbicioara/Dolj; muntele Râtanu/Craina-Irtanu/Mehedinți, Vrațna/Craina– Vrața/Mehedinți.

În anul 1833, este menționat faptul că zeci de familii de români din Craina au trecut Dunarea în sens invers, în Oltenia și Banat din cauza ravagiilor unei groaznice epidemii de ciumă.

Politica de asimilare forțată a minoritarilor de această etnie dusă de de către autoritățile sărbești începând cu alipirea, în prima jumătate a secolului al XIX-lea a acestei provincii la statul vecin, a determinat ca identitatea românească să fie mai slab afirmată fiind substituită oficial prin aceea de vlasi (vlahi), din necunoaștere sau din teamă față de eventuale consecințe, majoritatea acestora, declarându-se sârbi.

Conform celor spuse de Iovana, în prezent, ca rezultat al procesului de renaștere națională și de redeșteptare a sentimentului apartenenței etnice al minoritarilor români din Timoc se manifestă o creștere însemnată a numărului acelora care se consideră vlahi sau români, un rol important, în acest sens având amplificarea legăturilor tradiționale cu țara mamă.

Cu certitudine, populația românească cea mai veche, cunoscută sub numele de munteni, se află în satele din regiunea de munte-deal, aceștia fiind inițial preponderent, pastori, unele sate precum Dâlboca, Jidove, Resavita, Porodin, Voluia, Camna, Topolnic ori Bosneacu sunt vechi localități românești, datând, chiar dinainte de sec. al XIV-lea.

Chiar un cunoscut geograf sârb Cvijic, recunoștea, nu demult, pe baza unor studii amănunțite, faptul că în regiunea Timocului ar locui o veche populație românească, deznaționalizată.

De asemenea, nu demult, Gustav Weigand remarca și el faptul că românii sunt, în ținutul dintre Timoc si Morava, dintr-o epocă anterioară venirii sârbilor în această zonă.

La început de secol XIX, profesorul Giuglea, după o amplă documentare la fața locului, scria că ,,neamul românesc e pomenit în mase în sudul Dunării, încă din vremea țărilor sârbești".

Istoricul L.T.Boga în lucrarea sa “Românii din Macedonia, Epir, Tesalia, Albania, Bulgaria și Serbia”, aparută în 1913, a publicat și el o situație exactă a numărului de locuitori români din Timoc, pe fiecare plasă și localitate, în care a constatat dispariția unor sate românești precum Vlașca, Clodu-Cladova Vlasețu, Vlaskita, Văltura, Oriștioara, Costești, Gura Sergun, Vlașki Dol, Drestie, Stana, Cestunga și Resestuga.

După alipirea la Serbia, în anul 1833, caracterul majoritar românesc al regiunii se schimbă ireversibil, urmare a politicii de deznaționalizare forțată a autorităților sârbe, la solicitarea lui Miloș Obrenovic, mulți sârbi din alte părți ale țării vecine fiind încurajați să se stabilească aici, prin scutiri de dări, împroprietăriri, etc..

Semnificativ este cazul locuitorilor din Ostrovu Mare din Valahia, care după anexarea Crainei la Serbia, după ce s-au văzut lipsiți de pământurile ce le aveau acolo au cerut permisiunea prințului de a se stabili în satul Mihajlovac, luând cu ei tot avutul, se spune că au adus cu ei “chiar și ușile bisericilor”.

Caracterul acesta fluctuant al populației românești de pe amblele maluri ale Dunării, precum și faptul că, bătrânul fluviu nu a constitut un obstacol în menținerea legăturilor de-a lungul secolelor este astfel relevat și de spusele etnografului sârb Lj. Jovanovic care indică inexistența vreunui sat în care să nu existe o mahala românească, o familie de români sau măcar reminiscențe toponimice și de port românesc.

Un argument de necontestat despre vechimea românilor de aici, îl contituie și realitatea geografică, bazinul, încadrat de cele două râuri Timoc și Morava, făcând parte, aproape în întregime din masivul carpatic, Munții Serbiei, find situați de la Dunăre până la izvoarele Timocului.

Nicolae Iorga consideră că acest ținut se prezintă cu caractere geografice, etnice și lingvistice similare cu cele din ținuturile oltenești și bănățene, după opinia lui George Vâlsan, caracterul inaccesibil al munților fiind motivul determinant pentru care nici un alt popor, exceptând pe cel românesc, nu a pătruns în interiorul lor.

Cuibăriți în fundoane, zbeguri,făcând puțină agricultură, păstorit sau pescuit, românii s-au perpetuat în ciuda vremurilor grele, ținutul Porților de Fier, mai mult ca oricare altul, ascunde taina formării și conservării poporului românesc”.

Vicisitudinile vremii au fost potrivnice oricărei tentative a românilor din Timoc de a coborî la șes și de a întemeia sate, migrațiile popoarelor barbare dar și desele războaie dintre bulgari, pe de o parte, francezi, apoi unguri și sârbi, pe de alta, au obligat populația autohtonă românească, să își caute un adăpost mai sigur, pe care l-au găsit în munte, fiind constrânși să română în ascunzătorile lor .

Mai mult decât toate, invazia turcească a fost cea care i-a obligat pe români să rămână și să se statornicească pe culmile munților Timocului pentru totdeauna.

Iovana a fost cea care mi-a vorbit și despre numeroasele legende referitoare la întemeierea satelor românești din zonă, despre satul Cesljeva Bara, localnicii crezând că numele provine de la Zlotana, cea mai frumoasă fată din sat, ”cu cosâța blondă, cum să zâce și la voi” care ar fi fost răpită de turci și dusă în robie,

Numele satului Râm, se crede că ar provini de la romanii care au ridicat aici, în urmă cu peste două mi de ani, o trainică cetate de piatră, ce a rezistat până la venirea turcilor.

După cum este îndeobşte cunoscut, în decursul istoriei milenare a acestor meleaguri sud-dunărene, încă de la începuturile stabilirii lor pe ţinuturile sărace şi fără resurse, situate între lacul Ohrid şi Iliria, populaţiile de slavi sosite din imensitatea stepelor Uralului, au privit cu nesaţ la bogăţia pământurilor românilor sud-dunăreni, la nesfârşitele lor turme de oi și vite precum şi la bunurile făurite de populaţia autohtonă de origine românească, superioară ca nivel de civilizaţie, celei aparţinând triburilor sud-slave.

De altfel, conform opiniei Iovanei, acesta constituie chiar motivul real al declanşării expansiunii slavilor pe pământurile autohtonilor de neam latin de la sudul marelui fluviu.

Vorbind despre Timoc, numit şi „Valahia Mică”, amintesc că acest ţinut bogat, parte a Daciei Aureliene, unde s-a vorbit şi se vorbeşte daco-româna, aceeaşi limbă ca la nord de Dunăre, a fost împărţit şi disputat în decursul istoriei sale bimilenare între turci şi austrieci şi mai târziu, în zilele noastre, între sârbi şi bulgari,

În secolul al IV-lea d.Hr., se cunoaşte faptul că regiunea văii Timocului făcea parte din Dioceza Dacia, respectiv din provincia Dacia Ripensis, estul de astăzi al Serbiei fiind, astfel, o parte a vetrei străromâne, ocupate prin forţă şi rapt, de mai multe neamuri de-a lungul veacurilor.

După încă şapte sute de ani de la năvălirea slavilor, au năvălit aici, pentru câteva secole de acum înainte şi turcii (anul 1453), mult mai târziu, în părţile de apus, coboară austriecii.

Pe lângă aromânii din Macedonia şi Pind, din Albania şi Bulgaria, de-a lungul timpului, la sud de Dunăre au rămas să reziste compact și să dăinuie, până în ziua de azi, şi daco-românii din Timoc.

Cu un autentic şi nedisimulat sentiment de mândrie patriotică, prietena mea de la sudul Dunării, mi-a spus că românii săi timoceni, sunt vestiţi prin portul nealterat al clabăţului sau calabâţului, vestitele căciuli ale vlahilor, confecţionate dintr-o singură bucată de piele de oaie, netunsă, acestea fiind interzise de către şeful districtului Bolievac, probabil impresionat de numărul însemnat al purtătorilor acestora, deşi la recensămintele oficiale ale autorităţilor sârbe, acestea prezentau un număr de etnici conaţionali, redus considerabil pentru a releva preponderenţa elementului majoritar sârb.

Şi astâzi în satele de munte ale Crainei, mai pot fi văzuţi, cu turmele lor de mioare, parcă coborând din vremurile demult apuse, bătrânii vlahi, mândrii purtători ai portului tradiţional, cu cioareci de lână albă, zăbun negru lung, încălţaţi cu obiele şi opinci, cu straiţa îmbăierată pe umăr ori cu fluierul din lemn de soc, la brâu, asemenea fraţilor lor din Mioriţa..

Referitor la casele timocenilor, Iovana mi-a relatat că acestea sunt construite de obicei din piatră de pe albia râurilor, fiind așezate unele lângă altele, fără o ordine anume asemenea multor case bătrânești din zona Muscelului și Câmpulungului.

Ulițele satelor timocene sunt mai toate întortochiate, la rascrucea din mijlocul acestora, de regulă fiind lăsat loc pentru biserică, fântană, cișmea, crâșmă sau pentru organizarea horei “oro”, sau “kolo” (în limba sârbă).

Ca o ciudațenie, prietena mea de peste Dunare, mi-a vorbit despre faptul că în Timoc, nu departe de satul sau, există o localitate, Lukovo, locuită prepronderent de către populație țiganească care nu cunoaște și nu vorbește limba populației majoritare sârbești și care consideră limba română ca fiind adevărata lor limbă maternă.

De asemenea, în zona râului Timoc, între orașele Zajecar și Negotin, pe lângă satele cu etnici majoritari, sârbi, români sau țigani, de-a lungul timpului, de mai mulți ani, autoritățile sârbe fac confuzii privire la pretinsa existență a mai multor sate bulgărești.

În realitate este vorba despre opt sate cu populație majoritar românească; Coilova (Kojilovo), Zlocutea (Zlocute), Târnomasnita, Spicova (Šipkovo), Malaua (Mali Jasonovac), Isânovat (Veliki Iasenovac), Grascov (Gradskovo), Alova Halovo), ce au facut parte din teritoriile obținute de Bulgaria, după primul război balcanic, cedate ulterior Serbiei, în anul 1919, după primul razboi mondial.

În realitate, cele opt localități cu populație majoritar românească sunt recunoscute în teritoriu, de către locuitorii satelor vecine, ca fiind sate de rumâni, păstrându-se, totuși, termenul generic de “sate bulgărești”, deoarece în conștiința locală este înradăcinată ideea că acestea au intrat în componența statului sârb, din cadrul Bulgariei, de unde și denumirea respectivă, aceasta neavând însă nici o legatură cu structura etnică a acestei zone, îndelung disputate de-a lungul istoriei de către cele două state balcanice vecine.

Se spune despre localitatea Brate, (Bratevac), că în momentul cedării acesteia către Serbia, era un sat locuit de către bulgari aduși forțat, după anul 1913 din Bulgaria de sud, în prezent acesta fiind considerat drept un sat locuit preponderent de către elementul etnic sârbesc, deoarece dintre cei 533 de locuitori, un numar de 515 locuitori s-au declarat sârbi.

În prezent, singura localitate, considerată preponderent bulgarească, din regiunea cuprinsă intre râurile Timoc și Morava este satul Veliki Izvor, de lângă Zaicear, cu toate că la ultimul recensământ, autoritățile sârbești au recenzat un număr de doar 6 etnici bulgari din totalul de 2684 de locuitori ai satului respectiv.

În acest context, Iovana, mi-a relatat cu nedisimulată mândrie faptul că românii timoceni, în trecutul istoriei lor naţionale, timp de peste un secol, au avut parte de domnia glorioasă a cel puţin cinci voievozi români, începând cu Basarab I Întemeietorul, în secolul al XIV-lea, până la Matei Basarab, în secolul al XVI-lea.

Aceşti domnitori români au construit, de-a lungul timpului, mai multe mânăstiri şi biserici româneşti în sudul Dunării, decât în nordul Dunării, deoarece românii stăpâneau acel ţinut din timpuri străvechi, marele şi băîtrânul fluviu, nefiind niciodată, până la 1918, stavilă ori graniţă naturală între fraţii aflaţi de o parte şi de alta a Dunării.

Conform spuselor prietenei mele, originară din Metovniţa, o localitate de vlahi din zona Borului, marele domnitor al Ţării Româneşti, Basarab I, a ridicat aici o mânăstire la Cladova, pe râul Şaina nu departe de locurile sale natale (astăzi în ruine), una la Mânăstirişa (tot în ruine) şi o alta la Vradna (care există şi acum, fiind ocupată de călugăriţe ale Patriarhiei sârbe).

În baza relatărilor sale, vestită este şi vechea bisericuţă din Coroglaşi, cea cu guri de ulcioare în ferestre, ridicată pentru cinstirea tuturor celor căzuţi în lupta de la „Rovine II”, cum i se spune bătăliei în care, în anul 1395, domnitorul Mircea cel Bătrân, s-a luptat cu oştile otomane conduse de Baiazid Ildârâm, luptă în care turcii s-au aliat cu sârbii impotriva românilor și vlahilor.

Acolo, cică, ar fi pierit în luptă, un număr mare de sârbi, turci şi români, sub sabia lui Mircea, pierind chiar şi eroul național sârb, țarul Kralevic Marko, macedonean din mamă româncă.

În memoria tuturor, aşa cum s-a transmis din generaţie în generaţie, fără deosebire de credinţă şi naţie, milostivul domn Mircea cel Bătrân, vrednicul stăpânitor al acelor locuri, a ridicat acea bisericuţă din piatră, în ale cărei ferestre au fost montate capete de ulcior, care într-o anumită geometrie, de câte ori bătea vântul dinspre Ţara Românească, scoteau o melodie de dor şi jale, precum un oftat prelung al unui cor de îngeri.

Iovana, prietena mea de la sud de Dunăre, nu cunoaşte dacă şi astăzi se mai aude acea muzică celestă, dar îmi spune cu certitudine faptul că, în cursul lunii mai, românii timoceni, generaţie după generaţie, au făcut acolo parastas în fiecare an, evenimentul respectiv constituind o adevărată sărbătoare națională a vlahilor aflaţi de o parte şi de alta a râului Timoc.

Conform spuselor sale, această veritabilă sărbătoare naţională a românilor timoceni, a fost interzisă, în urmă cu câţiva ani de către autorităţile sârbe, când un grup de timoceni, în frunte cu liderul lor, Duşan Pârvulovici, au fost arestaţi de poliţia sârbă, sub pretextul că n-au aprobare să organizeze acel picnic.

De fapt, am aflat că, după cum le este obiceiul, sârbii au intenţionat să le confişte românilor timoceni şi acest simbol al identităţii şi trecutului lor istoric, revendicând bisericuţa de piatră ridicată de domnitorul Mircea cel Bătrăn, ca fiind închinată eroului lor naţional, Kralevic Marko, ucis în luptă, pentru trădarea fraţilor săi de aceiaşi pravoslavnică credinţă, chiar de către marele voievod român.

După cum nu este îndeobşte cunoscut pe la noi, sârbii, din clipa năvălirii lor pe pământurile românilor timoceni, la sfârşitul secolului al VI-lea d.Hr., au tot furat de la gazdele lor, ce le-au dat hrană şi apă, la început bunuri, apoi pământuri, nume, credinţă, identitate.

Chiar un cunoscut istoric sârb recunoştea faptele reprobabile ale conaţionalilor săi îndreptate împotriva populaţiei romanizate de pe aceste locuri, relatând, cu obiectivitate, că: „Încă din vechime, în perioada migraţiunii lor, strămoşii noştri slavi au început cu hoţia, furând altora vitele şi stupii… Iar când, în cele din urmă, au sosit în aceste părţi pe unde trăim astăzi, strămoşii aceştia ai noştri au furat pământurile săracilor iliri, celţi şi traci”.

După năvălirile lor din stepele răsăritene, slavii sudici s-au făcut stăpâni cu silnicie peste munţii şi plaiurile Marginei precum şi peste populaţia românească autohtonă.

De altfel, în opinia Iovanei, împărtăşită de către mulţi conaţionali, sentimentul acesta de jinduire şi râvnire al sârbilor asupra bogaţiei pământurilor românilor vlahi s-a manifestat, constant, în decursul istoriei, mai ales după anul 1833, când Regiunea Autonomă Craina a fost inclusă în teritoriul statului sârb, deşi niciodată, acest teritoriu românesc nu a aparţinut vreodată vechilor ţarate sârbeşti.

Înainte de a trece la cele veşnice, bunicul său, moşul, aşa cum îi plăcea să îl strige cândva, atunci când îi călca bătătura, nemulţumit de faptul că sârbii i-au deposedat pe vlahi de autonomia şi dreptul valah cel vechi, limba română, numele, preoţii, învăţătorii şi bisericile lor, i-ar fi spus, supărat că vlahii ar fi o naţiune blestemată şi adormită „Toţi, şi grecul, şi bulgarul, şi albanezul, şi sârbul ne urăsc şi vor să ne zdrobească, văzând cât suntem de moi, şi cât de mult îndurăm…”

Iovana crede că astfel de sentimente de intoleranţă ale unor popoare balcanice vecine la adresa vlahilor şi aromânilor, care au şi au avut acelaşi tragic destin în istorie, sunt străine spiritului vremurilor actuale şi trebuie să dispară pentru totdeauna, ele neavând la origine decât ura, părtinirea de care, în vremuri demult apuse, s-ar fi bucurat aceştia din partea stăpânitorilor turci, în timp ce pe nedrept, aceştia consideră că spre deosebire de aromâni şi vlahi, ei ar fost năpăstuiţi şi oropsiţi, din greu.

Inteligenţa, mărinimia, spiritul liberal al multor reprezentanţi ai intelectualităţii şi mediului de afaceri aparţinând românilor sud-dunăreni crede că ar constituie, în opinia sa, un alt motiv al sentimentelor negative manifestate de-a lugul trecutului istoric la adresa românilor şi aromânilor.

Ea nu a mai dorit să mai urmeze cursurile universitare în ţara vecină, deoarece mulţi prieteni sârbi, i-ar urâ pe români pentru faptul că ar fi răpit Serbiei, în anul 1918, teritoriul actualului Banat românesc.

Aceştia consideră, pe nedrept că sârbii au fost stăpânii acestei regiuni şi au pierdut această regiune istorică din pricina vicisitudinilor vremurilor care pe români i-ar fi favorizat din plin (însuşi generalul Berthelot le-a alungat armata din Timişoara).

Precum mulţi dintre conaţionalii săi, Iovana apreciază, că românii din sudul Dunării sunt o „pană despărţitoare” între două neamuri slave, balcanice, cel sârb şi cel bulgar, rerezentând încă o mare necunoscută pentru politicienii şi conaţionalii de la nordul fluviului.

Ea crede că multor politicieni români, care nu îi cunosc deloc pe vlahii timoceni, le este frică de românii din sudul Dunării, adevăraţii descendenţi ai românilor de pe pământurile lui Decebal şi Traian; “timocenii încă n-au fost sârbizaţi sau bulgarizaţi în totalitate, mai au conştiinţă etnică, dar poate ca incă n-o au pe cea politică necesară”

Profund cunoscătoare a acestora, Iovana, crede, cu unele excepţii care s-au manifestat, relativ recent, că ”românii timoceni au un tată adoptiv aspru şi sunt streini de mamă, orfani. Sunt ca nişte puişori în cuib, cu ochii încă nedeschişi, şi abia acum îşi ridică căpşorul, căscând ciocul la hrană şi la aer”.

Deși politica de a neglija minoritățile naționale, numai corespunde valorilor europene actuale, Iovana consideră că minoritatea românească din Timoc este o minoritate neglijată, care trebuie să fie respectată și să i se asigure drepturi elementare, deoarece Serbia de astăzi nu înțelege și nu vrea să înțeleagă faptul că minoritățile nu mai pot fi neglijate și tratate superficial, așa cum se întampla pe timpul regimului autoritar de tristă amintire, al lui Slobodan Miloșevici..

Ea consideră că nu există minoritate națională vlahă aparte, deoarece și vlahii, și moldovenii, și alte comunități românești – aromânii, istroromânii – vorbitori de limbă romană, cu toții sunt etnici români.

Împărțind arbitrar comunitatea romanească în români și vlahi, autoritățile statului vecin nu fac altceva decât să susțină o eroare terminologică în ceea ce îi privește pe românii din Serbia de răsărit și din Valea Timocului, cărora dorește să le impună, astfel, o identitate artificială.

După lecțiile dure ale conflictului ce a dus la dispariția Iugoslaviei de pe harta lumii, Serbia de astăzi nu vrea să înțeleagă faptul că o comunitate minoritară reprezintă o adevărată bogație pentru întreaga societate, ea nu trebuie discriminată și tratată superficial, așa cum se întâmplă astăzi cu minoritatea romanească din Valea Timocului.

Referitor la Consiliul National al Vlahilor, pretinsul organism de reprezentare al minoritarilor români din Timoc, despre care nu prea conține români, Iovana consideră că acesta reprezintă un veritabil instrument pe care statul sârb îl folosește împotriva propriilor cetățeni de etnie română, din care fac parte și persoane care nu reprezintă opinia majorității românești din această zonă, deoarece susține inexistența romanității în acest spatiu, fără a avea argumente identitare, juridice și de altă natură.

Această minoritate trebuie să fie respectată si să i se asigure drepturi elementare deoarece autoritățile sârbe obstrucționează educația în limba română și recunoasterea jurisdicției episcopiei române pe întreg teritoriul țării vecine, inclusiv în parohiile din Timoc, împreună cu statul român, fiind necesar sa se subvenționeze presa pentru minoritatea romanească pentru ca nu există mecanisme de informare în limba română pentru cei peste 250.000 de români.

Tratamentul diferit între comunitatea română din Banatul Sârbesc și comunitatea română din Valea Timocului, care sunt numiți, în mod incorect, vlahi printr-o acțiune menită a le impune o identitate artificială este contrar angajamentelor Serbiei în ceea ce priveste protecția minorităților.

Discriminând minoritatea românească, Serbia de astăzi nu face altceva decât să perpetueze starea de fapt moștenită din perioada dictaturii comuniste și să se îndepărteze de obiectivul major al politicii sale externe, acela de a deveni membru al Uniunii Europene.

Forumul Internațional al Jurnaliștilor Români (FIJR)

Foto: FrontPress

miercuri, 27 iunie 2012

Din România, cu drag

Material realizat de Claudia Tănăsescu, înscris în concursul "Proiect România", organizat de Forumul Internațional al Jurnaliștilor Români (FIJR)
- Păi aşa ne-am înţeles, domnişoară?!
- Dar am coborât în faţa blocului la nouă şi cinşpe, aşa cum ne-am înţeles, încerc eu slab
o apărare.
- Degeaba, nu te poţi înţelege cu oamenii. Haideţi o dată!

Eu tac mâlc, târâi cele două bagaje până la portbagaj şi îmi găsesc un loc în microbuzul-taxi care trebuie să mă ducă la aeroport. E cald în maşină, dar îmi strâng mai bine geaca în jurul meu şi eşarfa la gât. Mi-e corpul moleşit de la febră şi ochii îmi ard. Aş fi stat acasă, în pat, să aibă mama grijă de mine, dar trebuie să plec înapoi. Îi fac cu mâna pe geam la mama şi o las în urmă. Cu cât mă depărtez, ea pare tot mai mică, mai fragilă şi mai bătrână, ca şi cum timpul ar accelera şi el în acelaşi ritm cu maşina. Las în urmă şi apartamentul unde am copilărit, îmbătrânit şi el, cu mobile demodate şi bibelouri şi pahare de cristal pe care se depune praful în vitrine. Las în urmă prietenii care mă ştiu de ani de zile, cu care am fost la munte, cu bicicleta şi am stat atâtea ore la terase, la beri şi la conversaţii care dincolo o să-mi lipsească. O las în urmă şi pe bunica, şi mă întreb dacă o să o mai revăd data viitoare când voi veni. Şi atunci mi se pune un nod în piept. Respir adânc, las capul pe spetează şi închid ochii sub care mijesc lacrimi. Sper doar să nu mi se
facă rău de la maşină.

Şoferul continuă să vorbească pe ton răstit:
- Pfff, suntem în întârziere deja! Aşa e în România, nu te poţi înţelege cu oamenii, nu există respect. Deabia aştept să plec. Mi-e scârbă de ţara asta!
E atâta resentiment şi mânie mocnită în glasul lui, că-mi vine să-mi cer scuze, că poate eu i-am declanşat acest val de ură. Dar chiar nu întârziasem. Şi eram şi răcită. Aşa că tac mâlc şi mă afund şi mai mult pe banchetă.
- Aveţi dreptate, zice pasagerul din scaunul de lângă şofer. Eu uite, trăiesc de trei ani în Spania, ce mai, e foarte bine acolo, câştig foaaarte bine. În România niciodată nu aş fi realizat atâta. Am adus-o şi pe maică-mea acolo. Vă zic, a întinerit cu zece ani! Pai nu e stres acolo, de-aia! O ducem foarte bine, în fiecare an mergem la Palma de Mallorca. Nici nu vrea să se mai întoarcă vreodată în România. La ce să se întoarcă?!
- Da, e o batjocură aici, continuă şoferul. Nu eşti apreciat. Şi numa se fură!
- Da, da, şi atâta corupţie. Păi mie mi-a luat carnetul în iarnă şi de ce?! Că cică aş fi băut. Dar nu asta-i problema, nu avea dreptul să mă controleze, băă, că eu stăteam în maşina parcată. Ce dacă băusem acolo o bere. Ce să spun? Voia şpagă, vă spun eu. Aia voia!
Aş vrea să spun şi eu ceva, să iau apărarea României, dar parcă mi-e creierul de vată de la
răceala asta şi nu-mi vine nici o replică inteligentă în minte. Dar nu scap. „Spaniolul” mă
întreabă peste umăr:
- Şi dumneavoastră, domnişoară, locuiţi în străinătate?
Eu îmi dreg vocea răguşită şi vorbesc înfundat:
- Da, în Belgia.
- Şi ce faceţi acolo? Studiaţi?
Ca de obicei, lumea mă crede studentă.
- Nu. Lucrez. As fi putut să mă opresc aici, dar adaug cu falsă emfază: La Comisia Europeană. Atunci tace brusc şi se întoarce să se uite la mine. Mă măsoară din cap până-n picioare, de la faţa nemachiată şi părul care-mi intră în ochi, la bluza în dungi, blugi şi tenişi şi întreabă cu respect:
- Se câştigă bine acolo, nu?
- Da. Dar nu e asta cel mai important. Eu vreau să mă întorc în România. Şi aici sunt multe lucruri frumoase. Nu e nici dincolo numai lapte şi miere.

Mă ascult cum vorbesc aşa înfundat şi respirând greu pe gură, şi adaptându-mi cuvintele la discursul lor şi mă cuprinde sentimentul ridicolului. Aş fi vrut aşa pe loc să fiu şi eu ca în filmele cool cu avocaţi care-mi plăceau atâta în adolescenţă şi să pot scoate un discurs inteligent şi convingător. De fapt ce încerc eu să explic aici şi nu reuşesc să pun în cuvinte aproape cinci ani de locuit în străinătate? De ce oscilez veşnic între aici şi acolo, ce lipseşte acelui Occident şi ce mă leagă de România? Poate e acel sentiment greu de definit de a te simţi „acasă”, firele astea intangibile, făcute din limbă, părinţi, bunici, prieteni cu care am avut aceeaşi copilărie şi am crescut în aceleaşi vremuri, iar pentru toate astea nu există nici o compensaţie în salarii mari, drumuri fără gropi şi spitale fără şpagă, plăteşti tot tu, cu înstrăinare şi dor. Dar poate că trebuie să pleci, să experimentezi bucuria de a te reinventa în altă parte, schimbarea ta, relaxarea vieţii confortabile material şi a sistemului care funcţionează, să experimentezi şocul primei reîntoarceri în România după câteva luni de stat „dincolo”, şi apoi după câţiva ani să pătrunzi sub această poleială aurită a lumii vestice şi să încerci să răspunzi la întrebarea „ce e cel mai important pentru mine?”. Răspunsul şi alegerea care urmează sunt pur personale.

Între timp microbuzul a oprit să mai ia o familie, ea româncă, el britanic şi doi copii care vorbesc cu un accent smart Brittish adorabil. Mama îi apostrofează din când în când să vorbească în română „măcar cât suntem în România”. „Spaniolul” profită de ocazie şi îl roagă pe şofer să oprească la Real ca să mai cumpere ceva înainte de a ajunge la aeroport. Şoferul parchează, lasă motorul pornit şi iese din maşină. Face înconjurul microbuzului şi se uită cu atenţie la fiecare roată, iar apoi o loveşte cu piciorul, ca pentru a o verifica. Apoi nu mai are ce face şi intră în maşină, în timp ce noi stăm tăcuţi, cu ochii aţintiţi spre uşa magazinului Real Fără Egal într-o aşteptare apăsătoare şi acuzatoare. Şoferul se uită şi el spre uşa Realului dar nici urmă de pasagerul plecat, aşa că pufăie şi bufneşte cu mâinile de volan. Intr-un final, unul din copii întreabă cu o voce inocentă „What’s the matter, mommy? Why did we stop?” Asta pune capacul tensiunii şi şoferul izbucneşte:
- Păi s-a dus să cumpere nu ştiu ce. Spuneţi şi dumneavoastră ce oameni! Numa’ mie mi se-ntâmplă aşa ceva! Ahh, ce scârbă mi-e de ţara asta!”
„Spaniolul” apare cu o pungă şi şoferul îşi varsă mânia pe el şi încearcă să scape de privirile noastre acuzatoare.
- Păi aşa ne-a fost vorba, domnu?! Aţi zis că veniţi repede. Deja suntem în întârziere. Eu sunt bun cu dumneavoastră....
- Scuze, şefu’, zice „spaniolul” cu glas mic şi smerit. Păi am vurt doar să iau nişte Maggi.
– Secretul Gustului, îi place la mama, numa cu ăsta din România găteşte. Şi nişte ciocolată pentru soră-mea. Vreţi şi dumneavoastră?
Şoferul pufneşte, dă din mână a lehamite şi demarează în scrâşnet de roţi.
Toţi tăcem.
După câteva momente de linişte apăsătoare, „spaniolul” scoate din buzunarul de la geacă restul primit de la supermarchet, câteva sute pliate, şi le întinde şoferului, cu voită discreţie şi un zâmbet dulceag „Haideţi, domnu’, nu fiţi supărat”. Şoferul dă din nou din mână a lehamite şi spune moale „Lăsaţi...”, dar apoi ia banii şi îi pune în bord. Atmosfera se destinde şi din nou vorbesc ca doi prieteni buni despre cât de naşpa e în România.
Mai avem puţin până la aeroport.

PS: Toate întâmplările sunt reale. Şi faptul ca m-am întors definitiv în România.

marți, 26 iunie 2012

Rostul României

Material realizat de Alexandra Benea, înscris în concursul "Proiect România", organizat de Forumul Internațional al Jurnaliștilor Români (FIJR)

„Nu dor nici luptele pierdute,/ Nici rănile din piept nu dor,
Cum dor acele braţe slute/ Care să lupte nu mai vor.
Cât inima în piept îţi cântă/ Ce-nseamnă-n lupt-un braţ răpus?
Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă/ Când te ridici cu-n steag, mai sus?
Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ Nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri/Sunt renunţările la vis”

Radu Gyr

Scria cineva, într-un articol, cum crede şi simte că ţara noastră şi-a pierdut rostul. Şi cum e trist să trăieşti într-o ţară orfană de rost, autorul cugetărilor pesimiste, ziarist cu vechime şi talent, şi-a împachetat bagajele şi a plecat spre o ţară al cărei rost merge spre soare. Aud în ecoul Carpaţilor din ce în ce mai multe voci care declară mort rostul României. Varsă o lacrimă întru pomenire, apoi, cu fruntea senină şi ochii aşişderea, trec graniţe şi vămi spre alte rosturi mai vii. Străine, dar vii. Români care nu mai cred în rostul ţării invocă prăpastia, politica, mizeria, prostia, neşansa. Invocă nenorocul, blestemul, lenea, ursitoarea cu suflet negru. Şi pleacă spre munţi, spre democraţie, curăţenie, inteligenţă, şansă. Pleacă spre zări cu noroc, binecuvântare, hărnicie şi zâne bune. Pleacă şi lasă ţara pierdută, pe acolo, pe nicăieri, pe unde i s-a pierdut şi rostul.

Acum mai bine de şapte decenii, bunica mea avea vârsta copilăriei de aur. 16 ani. Viaţa îi oferise
leagăn curat, părinţi cu suflet mare, şapte fraţi de drag şi vise neatinse de aripi haine. Apoi, tot viaţa i-a scos în cale războiul şi depărtarea. Peste copilăria ei de aur a venit seara, iar noaptea a adus cu ea armate de săbii străine, disperare şi refugiu. A lăsat în urmă tot ceea ce nu încăpea într-o căruţă, şi aşa plină de copii şi lacrimi. Şi-a pierdut fratele, ucis de armele celor care-i luaseră pământul şi rostul, apoi mama, ucisă de gândul că i-a fost luat copilul şi rostul. A mers mai departe prin noapte, ascunzându-se de urgia rusească, fugind din calea bombelor şi a răului. A supravieţuit, cu Dumnezeu în gând. A urmat, la patru ani, un al doilea refugiu, o a doua Golgotă sufletească. A supravieţuit şi acum, cu Dumnezeu în gând. Printre drumuri de fugă şi nopţi de nesomn, a sperat şi a învăţat, căutându-şi calea. Astfel a devenit învăţătoare, la sute de kilometri de Bucovina ei natală, Bucovină care nici măcar nu mai era a ei, ci a ruşior. Asta pe hârtie. A devenit învăţătoare în singurătatea şi pustietatea Bărăganului, la sute de kilometri de mormântul mamei, mormânt care nici măcar nu mai era în umbra flăcării ei, ci în a ruşior stăpânire. Asta niciodată! După ani şi ani în sonoritatea tristă a vânturilor Bărăganului, a preluat o catedră în Bacăul vremurilor comuniste. A îndurat ani de greutăţi şi lipsuri, a preferat privarea de mâncare privării de cărţi, a fost matcă pentru generaţii de învăţăcei, şi-a întemeiat o familie şi a crescut un copil oferindu-i dragoste şi lumină cât pentru un univers întreg. A fost omul cel mai cald,mai bun, mai blând, mai demn, mai sensibil şi mai puternic din câţi am cunoscut. După o viaţă descrisă mult prea sărac de mine mai sus, n-am auzit-o niciodată pe bunica spunând că României i-a dispărut rostul. Bunica plângea atunci când citea poeziile lui Coşbuc, aşa cum plângea când îşi amintea Doina lui Eminescu. Dar nu de necaz, ci de drag, de dor, de apartenenţă. Pentru ea, promisiunea unui colţ de lume străin era amputare de suflet, cu toate că apucase să trăiască şi necazurile, cu ale lor dezamăgiri ale „timpurilor moderne”, aşa şi cum apucase să vadă, direct sau indirect, „minunile din lumile cu zări albastre”. Ei, la vârsta când putea avea totul, i s-a luat totul. Mai puţin credinţa şi rostul. Pentru că nimeni, niciodată, nu-i putea lua ce ferecase în suflet. Iar eu, cum aş fi eu, şi cum m-aş numi, dacă acum, în vremuri de pace, de familie unită şi binecuvântată cu dragoste, de şansă, de sănătate, de libertate, de linişte, de literatură fără graniţă, de mai bine, aş spune că României i-a dispărut rostul?

Acum ani şi ani, într-un sat de sub cerul României, o tânără femeie îşi risca liniştea şi viaţa sprijinind într-un mod miraculos mişcarea anticomunistă din Munţii Făgăraşului. Se numea Elisabeta Rizea. Certitudinea faptului că era urmărită n-o oprea însă de la a da ajutor necontenit celor din munţi, prin alimente, bani, haine, informaţii. Prinsă într-un final, Elisabeta este declarată „ duşman al poporului”, judecată şi condamnată la şapte ani de temniţă în lanţuri. După anii inumani din carceră, este eliberată şi supraveheată atent. Ororile închisorii, ameninţările constante sau promisiunile de iad ce se anunţau, nu au oprit-o din a-şi relua legătura cu apărătorii demnităţii din munţi şi din a le trimite ajutoare şi veşti, folosind căi diverse şi miraculoase de a comunica. Însă, în momentul în care conducătorul rezistenţei anticomuniste este arestat, Elisabeta ajunge şi ea în faţa „justiţiei”, sentinţa fiind cruntă: 25 de ani de închisoare. Acolo, torturile depăşesc orice limită a imaginaţiei, chiar şi a celor temerari. Voiau vorbe. Elisabeta tăcea. O băteau până cădea în leşin. Atunci când se trezea, îi erau promişi bani mulţi şi avantajele libertăţii în schimbul vorbelor de trădare. Elisabeta tăcea. Urmau torturi cumplite: părul lung şi greu îi era prins într-un cârlig, sus de tavan, iar corpul gol, în atârnare, era bătut până la sânge. Cuvintele ei spun totul: „Coada mi-a rămas în cârlig şi eu am căzut la pământ. Aşa mi-au smuls păru’. Da’ tot nu i-am vândut... Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic.” Şi Dumnezeu a ajutat-o. A supravieţuit anilor de chinuri numai cu voia lui. Comuniştii nu au auzit nimic din ceea ce voiau. Comuniştii i-au luat tot, mai puţin ceea ce conta cu adevărat, aşa cum, după încercările vieţii, la 90 de ani, Elisabeta Rizea spunea: „Au venit, maică, nenorociţii ăştia de comunişti la putere şi ne-au luat tot: părul din cap, pământul, căruţa. Un singur lucru nu ne-au putut lua. Sufletul." Aş vrea să pot scrie către orice domnişoară sau doamnă care s-a născut în democraţia României, democraţie stâmbă sau nu, care a crescut în libertatea României, libertate strâmbă sau nu, care a iubit, care a vorbit orice fără teamă în oraşul sau în satul său, care a învăţat fără oprelişti, care a avut pat cald acasă şi hrană zilnică, care a avut vise şi a muncit pentru temelia lor, care a mers... la coafor înainte de banchet, la bal, la nuntă şi la discotecă... aş vrea să pot scrie şi să spun: Priviţi-o pe Elisabeta Rizea! Priviţi-o, vă rog, şi spuneţi-mi că României i-a dispărut rostul!

Pe 18 noiembrie 1952, Monseniorul Ghika este arestat sub acuzaţia de „înaltă trădare” şi încarcerat la Jilava. Aceeaşi poveste: bătaie, tortură, chin nespus. Vinovat pentru că se născuse în familia ultimului domnitor al Moldovei, absolvise cursurile facultăţii de Ştiinţe Politice din Paris in timp ce frecventase în paralel cursuri de medicină, botanică, istorie, artă, litere şi drept, ca mai apoi să urmneze facultatea de Filosofie -Teologie din Roma, călătorise în toată lumea, de la Paris la Tokyo şi din Congo în Argentina, deschisese în România primul spital gratuit, făcuse numeroase opere de caritate şi binefaceri în numele lui Dumnezeu şi a dreptăţii. După ce bolşevicii au ajuns la putere, Monseniorul Ghika refuză şansa de a pleca din ţară cu trenul regal, alegând astfel să rămână alături de compatrioţii săi. Alegere sancţionată cu arestarea sa. La Jilava, după un an de tortură, se stinge din viaţă, alegând calea luminii. Prea puţine cuvinte despre o prea frumoasă viaţă, însă mă întreb dacă putem sta în faţa lui Dumnezeu noi, cei ce intrăm în biserici fără frică, noi cei ce avem dreptul la credinţă şi educaţie, noi, cei ce avem liberul arbitru, putem sta drepţi, spunând că României i-a dispărut rostul ?

Vasile Militaru. Arestat pentru că a refuzat să facă propagandă comunistă în poeziile sale, afirmând cu tărie faptul că în poeziile sale poporul nu va face niciodată rimă cu tractorul. Tribunalul Militar din Craiova l-a condamnat la ”20 ani de temniţă grea pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, la 12 ani inchisoare corecţională pentru delictul de deţinere de publicaţii interzis, la 10 ani de degradare civilă, confiscarea totală a averii personale plus obligaţia de a plati 1.000 de lei cheltuieli de judecata.” Vasile Militaru avea 74 de ani. Comunismul a interzis cărţile sale, pedepsindu-i grav pe cei care păstrau fie şi câteva pagini. Poetul a murit în celula sa, bătrân şi chinuit, iar românii au început, forţati ori ba, să-l uite pe cel care, în apusul unei vieţii de artist şi creştin, spunea: "Dacă am pierdut averi şi ranguri, dar nu am pierdut credinţa în Dumnezeu, nu am pierdut încă nimic".

Radu Gyr. Trimis pe front.Prima linie. Condamnat la moarte pentru o poezie. ”Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!”. Apoi, pentru a nu-l scuti de chinuri prin moarte, comuniştii îi schimbă pedeapsa capitală cu munca silnică. 25 de ani. În temniţă scrie versuri, folosind cele mai neobişnuite instrumente, de la coji de săpun, la aşchii sau aţe rupte din zeghe. În ciuda faptului că i s-a refuzat ajutorul medical, învinge boli greu de imaginat şi purtat: prolaps rectal gangrenat, hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilie. Suferă torturi dintre cele mai aspre. Supravieţuieşte prin fapte pe care comuniştii le numeau miracole. Ei nu auziseră de Dumnezeu, se pare. Un fost coleg de detenţie la Aiud, rememorează fapte şi vorbe de încurajare: „A venit la mine, m-a luat părinteşte de după umeri şi mi-a zis "Să nu uiţi că noi trebuie să credem cu tărie că vom ieşi afară. Să-l avem pe Dumnezeu în noi tot timpul.” Am avut norocul să stau cu el mult timp. Simt şi azi cum, strângându-mă la pieptul lui, cu căldura sufletească de părinte, mă copleşea, mă fascina. El era patriarhul nostru şi comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude şi îndemn la rezistenţă. Îl păstrez în minte şi-n suflet până la moarte.”

În temniţele Aiudului, pe lângă toate cruzimile inumane, se practica o modalitate de exterminare dură şi rapidă. Bărbaţii erau dezbrăcaţi şi bătuţi, apoi trimişi într-o celulă cumplit de rece, cu ciment ud. Erau lăsaţi zile întregi fără mâncare, în frig şi curent. Nu aveau paturi, scaune, sprijin. Fizicul ceda, invariabil. Într-un astfel de moment, acum ani de zile, în subsolurile întunecate ale Aiudului, un tânăr cădea din picioare, pe ciment. Îi rămânea extrem de puţin timp. Din bezna celulii, un bărbat se aşează pe jos, asemeni unei saltele umane, încălzind cu trupul lui şi salvând astfel de la moarte pe tânărul căzut. Bărbatul însă îşi sacrifică plămânii, se îmbolnăveşte grav şi moare la puţin timp. Puţini ştiu că acolo, în bezna Aiudului, filologul, profesorul de etică, sociologul, economistul, dar mai presus de toate omul Mircea Vulcănescu a salvat viaţa unui tânăr cu propriul sacrificiu. A salvat demnitatea unui întreg popor. A salvat credinţa unei lumi aflate în declin. A murit la doar 48 de ani, lăsând dorinţa testamentară îndemnul: „ Să nu ne răzbunaţi !”. Şi nu, nu avem dreptul să spunem că României i-a dispărut rostul!"

Cei ce jelesc şi declară dispărut rostul României uită, de fapt, că rostul ţării este în ei. Nu în prăpastie, nu în neant, nu în uitare, ci în ei. Rostul unei ţări nu moare, nu dispare, ci licăreşte ascuns în fiecare dintre cei ce tac, cei ce plâng, cei ce luptă, cei ce speră, cei ce iubesc. Rostul unei ţări nu moare, ci îmbracă forma pe care i-o dau sufletele celor ce trăiesc, celor ce luptă, celor ce speră. Şi atâta vreme cât sub cerul ţării va mai fi măcar un suflet care iubeşte, un suflet care crede, rostul României va fi viu. Iar de dragostea acelui poate ultim suflet fi-va zdruncinată, iar de credinţa acelui poate ultim suflet fi-va pusă la îndoială, rămâne ca sprijin cerul, rămân Dacii, rămâne Plevna, Eminescu şi Alba Iulia, rămâne o poezie scrisă într-o închisoare comunistă, acum ani şi ani de zile, în întuneric uman şi lumină sufletească: „Ne vom întoarce într-o zi, Ne vom întoarce neapărat".

Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.
Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.
Ne vom întoarce într-o zi…
Si cei de azi cu paşii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,
Cum vom intra încet în ei.
Ne vom întoarce ca un fum,
Uşori, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.
Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Şi-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii, după noi.
În zâmbetul ce va miji,
Şi-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânţă-n taina lor.
Noi cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne ‘napoiem şi-n disperări
Şi-n răni ce-n piepturi se ascund.
Şi-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi.
În tot ce mâine, ca şi ieri,
Va sângera sau va iubi…”

Radu Gyr