miercuri, 14 decembrie 2011

DRP anunţă deschiderea sesiunii de finanţare pentru anul 2012

Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) anunţă lansarea sesiunii de finanţare a proiectelor pentru anul 2012. Solicitanţii (asociaţiile, fundaţiile, organizaţiile, instituţiile sau persoanele fizice şi juridice reprezentative aparţinând comunităţilor româneşti de pretutindeni din afara graniţelor) vor trimite, în perioada 15 decembrie 2011 – 31 ianuarie 2012:

Cererea de finanţare pe suport hârtie, împreună cu anexele, prin corespondenţă recomandată sau curier la sediul DRP, la următoarea adresă:

Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, Bulevardul Primăverii, nr. 22, sector 1, cod poştal 011972, Bucureşti, România.

Cererea de finanţare trebuie să respecte termenul limită de depunere: 31 ianuarie 2012 (data poştei). Cererile trimise după această dată nu vor fi considerate eligibile.

Cererea de finanţare electronică, în format Word, prin e-mail, la următoarea adresă: drp@dprp.gov.ro.

Valoarea maximă solicitată pentru un proiect nu trebuie să depăşească sumele specificate pentru fiecare program:

Cultură„Constantin Brâncuşi” – maximum 45.000 LEI
Educaţie
„Nicolae Iorga” – maximum 45.000 LEI
Mass-media
"Mihai Eminescu" – maximum 90.000 LEI
Spiritualitate şi tradiţie
„ Andrei Şaguna” – maximum 90.000 LEI


Un solicitant nu poate depune mai mult de un proiect pe an pentru un Program de finanţare (maxim 4 proiecte pe an, câte unul pentru: Cultură – „Constantin Brâncuşi”, Educaţie – „Nicolae Iorga”, Mass-media – „Mihai Eminescu”, Spiritualitate şi tradiţie – „Andrei Şaguna”).

Beneficiarii finanţărilor nerambursabile DRP vor fi anunţaţi după data de 15 martie 2012.



Maramureșenii din dreapta Tisei care ne-au unit

Sfârșitul săptămânii care a trecut mi-a adus bucuria de a revedea o mulțime de oameni pe care îi cunosc demult. Și care ar fi putut fi prilejul ce mai potrivit, dacă nu o seară tradițională cu muzică, dansuri și, desigur, de-ale gurii multe și de toate, toate servite cu mai multe feluri de tării serioase, dar și șugubețe?

Am redescoperit cu ocazia asta că dansurile maramureșene sunt la fel de frumoase jucate în Sighet, precum sunt și în centrul Bucureștiului, iar săriturile la fel de zgomotoase pe podea de casă de țară, precum sunt și pe podea de monument arhitectural de oraș. Şi țuica, fie pe iarbă, fie la masă, tot cea mai bună tărie rămâne. Şi nu-mi mai trebuiesc încă 100 de ani nici vodka rușilor, nici whiskey-ul scoțienilor și nici sake-ul japonezilor. Noi să fim sănătoși.

N-ar fi pentru prima dată când ne adunăm cu toții la asemenea acțiuni, chiar dacă au loc mult prea rar. Pentru prima dată, însă, am participat la o reuniune a românilor organizată de niște maramureșeni falnici din dreapta Tisei, mai precis de Clubul Maramureșenilor din Dreapta Tisei.

Ne-am pomenit, așadar, pentru mai multe ore de-a rândul, câteva zeci de români "de la Nistru pân’dincolo de Tisa", sub același clop de Maramu, bucurându-ne de toate cele enunțate mai sus, iar pe de-asupra de o grămadă de amintiri și, mai presus de toate, cu o droaie de planuri. Cine mai crede că românii maramureșeni, moldoveni, olteni, ardeleni, munteni, dobrogeni și așa mai departe, au mai multe de împărțit decât de împărtășit, ar fi trebuit să participe și el la seara maramureșeană organizată de prieteni noștri din nord-vestul Țării. Atunci când fiecare dintre noi știe și de președintele neales, și de pericolul venirii în fruntea statului a unei mancurte iresponsabile, de schemele regenerative ale unui sistem numit comunist, iar acum democrat, dar și de criza identitară, economică, constituțională și de alte feluri, nu prea mai contează ce grai al limbii române vorbești și ce fel de relief ți-a împrejmuit casa părintească. Dar asta nu vor s-o vadă toți. Unii se tem, iar pentru a nu se mai teme, trebuie să cunoască, să ne cunoască și să se cunoască.

Avem atâtea planuri și acțiuni de inițiat și de dus la bun sfârșit, încât vrem-nu-vrem, tot împreună vom ajunge să ne vedem de treburi. Așa se face și se face bine.

Tudor Cojocariu

Sursa: www.tudorcojocari.wordpress.com

luni, 12 decembrie 2011

Românii din Ucraina au adus Maramureșul în inima Bucureștiului

Clubul Maramureșenilor din dreapta Tisei a organizat, sâmbătă, 10 decembrie, o nouă ediție a Serii Maramureșene, eveniment care a adunat la sediul Asociației 21 decembrie 1989 peste 100 de persoane, prieteni mai vechi sau mai noi de-ai Clubului sau oameni curioși să vadă ce se se întâmplă la o seară organizată de maramureșeni originari din Ucraina.

Ajunsă la a X-a ediție, Seara Maramureșeană a fost și anul acesta un succes, invitații fiind uimiți de bucatele preparate de moroșencele noastre, de pălinca adusă tocmai de peste Tisa și de învârtitele și horile specifice zonei Maramureșului. Strada Batiștei din București a devenit astfel o uliță dintr-un sat maramureșean, unde, pe vremuri, lumea se aduna să se veselească.

Clubul Maramureșenilor din dreapta Tisei a demonstrat încă o dată că tradițiile poporului român reprezintă un ele ment important care ne unește, ne face să fim mândri de originea noastră și să nu uităm d e unde venim. Ediția de anul acesta a fost dedicată unei comunități de români despre care se cunosc foarte puține lucruri. Este vorba despre "volohii" din Transcarpatia, aproape 2.000 de suflete care vorbesc o limbă română arhaică şi nu ştiu aproape nimic despre România. Aceștia locuiesc în localitatea Poroșcovo, la 200 de kilometri de orășelul românesc Slatina din dreapta Tisei. Ne dorim să găsim soluții pentru a-i ajuta pe aceşti oameni, care sunt marginalizați și trăiesc în condiții greu de imaginat. Mai multe detalii despre această comunitate pot fi găsite AICI.

Ne-am bucurat să vedem la Seara Maramureșeană persoane care nu au mai fost și la edițiile anterioare și, de asemenea, ne-a încântat să descoperim oameni care țin la tradițiile și obiceiurile românești, fie ele din Maramureș, Moldova sau Oltenia. Ne propune să organizăm cât mai multe astfel de evenimente, să arătăm că românii sunt uniți, că ne pasă de viitorul poporului nostru și că nu vom renunța niciodată la limba, tradițiile și cultura neamului românesc. Vom fi întotdeauna alături de cei care contribuie la promovarea valorilor românești și la păstrarea identității noastre, oriunde în lume.

Sergiu Dan

Un reportaj mai amplu despre cea de-a X-a ediție a Serii Maramureșene, realizat de Liliana Simionescu, pentru RFI

Foto: Christian Căpinaru

Seara maramureşenilor din dreapta Tisei la Bucureşti

Corespondentul RFI Liliana Simionescu a participat la întâlnirea maramureşenilor:

La intrare, oaspeţii sunt întâmpinaţi cu pâine şi pălincă, iar în piept li se pune câte o fundiţă tricoloră. Muzica specifică maramureşeană umple încăperea. Unii tineri dansează, alţii fac fotografii, alţii pregătesc masa. De zece ani, ei se întâlnesc sub numele de Clubul Maramureşenilor din dreapta Tisei. Abia anul acesta au reuşit să devină un ONG care îşi propune să apere interesele românilor maramureşeni din Ucraina şi să promoveze tradiţiile româneşti în localităţile de dincolo de Tisa.

Preşedintele Clubului maramureşenilor, Vasile Cerbanic, a prezentat ultimele realizări de anul acesta:„Am început prin a sprijini studenţii care vin în România, am organizat seri maramureşene în fiecare an în Bucureşti pentru a ne face cunoscuţi celor din România, am organizat spectacole de colinde în Ucraina în limba română, anul acesta am reuşit să facem şi o carte de vizită online. Avem două bloguri care funcţionează cu ştiri din Maramureşul istoric şi nu numai”, spune Vasile Cerbanic.

Pe lângă întâlnirile pe care le fac, maramureşenii din dreapta Tisei vor să tragă şi un semnal de alarmă privind situaţia comunităţilor de români din Ucraina, uitate de multe ori de autorităţile de la Bucureşti. La seara maramureşeană, ei au prezentat şi un reportaj de televiziune despre aşa numiţii „volohi”, o comunitate de români despre care nu se ştia nimic până acum câţiva ani. „Volohii” din Transcarpatia vorbesc o limbă română arhaică şi nu ştiu mai nimic despre România, cum probabil că nici România nu ştie nimic despre ei. Cei 2000 de volohi români, dintre care 1300 sunt copii, trăiesc în sărăcie şi sunt marginalizaţi.

Unul dintre obiectivele Clubului Maramureşenilor din dreapta Tisei este să se facă ceva pentru aceşti români, spune vicepreşedintele organizaţiei, Gheorghe Marina. „Sunt două întrebări: ce am putea să facem ca să îi ajutăm pe aceşti români care deja nici măcar nu mai ştiu că sunt români, şi ce putem să facem cu ceilalţi români din afara graniţelor, să preîntâmpinăm, să nu se ajungă la fel? România este singura ţară care este înconjurată de jur împrejur de români, unii dintre ei mai mult sau mai puţin pot să îşi păstreze datinile, obiceiurile şi graiul. Ar fi binevenită o implicare a românilor din România”, spune Gheorghe Marina.

De la serile maramureşene pe care le fac tinerii nu lipsesc bucatele, voia bună şi dansul moroşan. Mâncarea este pregătită chiar de membrele clubului. Studente la facultăţile din Bucureşti, maramureşencele nu au uitat tradiţia şi au arătat cât de bune gospodine sunt pregătind mai multe feluri de sarmale, gogoşi, platouri cu slană, brânză, ceapă roşie şi chifteluţe la care se adaugă şi pălinca timisă de acasă din Maramureş.

De zece ani, aceste întâlniri se ţin fără niciun ajutor financiar din partea nimănui, oamenii pun mână de la mână, iar spaţiul în care se întâlnesc este oferit de Asociaţia 21 Decembrie.

„Tot ce se face la Seara Maramureşeană e făcut din dragoste pentru România”, spune secretarul general al Clubului Maramureşenilor din dreapta Tisei, Sergiu Dan. „E uşor dacă vrei, dacă simţi româneşte, dacă simţi maramureşeneşte, pentru că spiritul de maramureşan oricând a fost unul dintre cele mai puternice din România şi chiar dacă noi venim din Maramureşul de dincolo de Tisa, din Ucraina, uneori poate că simţim mai româneşte decât cei care se află în cadrul graniţelor statului român. Fiind la cea de a zecea ediţie, m-a surprins să văd şi anul acesta aşa de multă lume, mai multă decât anul trecut. Eu cred că aceste evenimente contează pentru că oamenii s-au săturat de problemele pe care le văd zilnic la televizor şi se mai relaxează cu o muzică maramureşană, cu o pălincă. Încercăm să facem în fiecare an aceste seri maramureşene şi scopul nostru este să sprijinim românii din dreapta Tisei, să le apărăm interesele, bineînțeles, respectând legile Ucrainei și României. Încercăm să îi facem să îşi dorească să îşi păstreze tradiţiile româneşti, de exemplu acolo încep să nu se mai poarte costumul tradiţional maramureşan. Prin astfel de evenimente, cred că reuşim să îi adunăm pe toţi la un loc şi să le arătăm că România încă e vie, chiar şi acolo peste Tisa”, spune Sergiu Dan.

Seara maramureşeană s-a încheiat cu dansurile moroşene, cu învârtitele ameţitoare, cu bătuta şi strigăturile moroşenilor din dreapta Tisei care nu şi-au uitat tradiţiile, chiar dacă sunt departe de casă.

Sursa: Radio France Internationale

vineri, 9 decembrie 2011

Ucrainenii din România, o minoritate cu drepturi depline

În ultimul timp, se constată o îmbunătăţire a relaţiilor dintre România şi Ucraina, cel puţin la nivel diplomatic. Vizita din luna noiembrie a ministrul ucrainean al afacerilor externe, Kosteantin Hrişcenko, la Bucureşti, a dat startul reluării dialogului între cele două state. La scurt timp, şeful diplomaţiei române, Teodor Baconschi, a efectuat, la rândul său, o vizită la Kiev, unde s-a întâlnit cu reprezentanţii conducerii ucrainene, dar şi cu liderii românilor din ţara vecină. În cadrul vizitei în capitala ucraineană, ministrul Teodor Baconschi a declarat că Bucureştiul ar dori ca Ucraina să se apropie de standardele europene, asigurând dreptul minorităţii române de a-şi păstra identitatea, limba şi tradiţiile, aşa cum se întâmplă cu minoritatea ucraineană din România. Potrivit declaraţiilor şefului diplomaţiei române, situaţia românilor din Ucraina şi ucrainenilor din România reprezintă un element important al dialogului dintre Bucureşti şi Kiev. Şeful Ministerului Afacerilor Externe al României a mai declarat, într-un interviu acordat ziarului ucrainean "Den", că Bucureştiul a oferit minorităţii ucrainene dreptul de a fi reprezentată în mod automat în Parlament, prin Uniunea Ucrainenilor din România şi că activităţile ucrainenilor de la noi din ţară sunt finanţate din bugetul public. Pe de altă parte, mai mulţi oficiali ucraineni au declarat în repetate rânduri că Bucureştiul nu respectă drepturile minorităţii ucrainene. În urmă cu câţiva ani, de exemplu, Consiliul regional Cernăuţi a cerut Ministerului Afacerilor Externe de la Kiev să se adreseze structurilor europene şi române în vederea iniţierii unei dezbateri referitoare la "situaţia catastrofală a drepturilor ucrainenilor din România".

Pentru a cunoaşte mai bine situaţia acestei minorităţi, am stat de vorbă cu scriitorul român de etnie ucraineană Mihai Traistă, autor al mai multor cărţi în limba ucraineană şi, mai nou, al unui volum în limba română. De asemenea, Mihai Traistă este membru al Uniunii Ucrainenilor din România.

Reporter: Domnule Mihai Traistă, câţi ucraineni există în România, conform datelor penultimului recensământ, desfăşurat în 2002?

Mihai Traistă: Luând în considerare faptul că datele recensământului de anul acesta nu au fost încă făcute publice, din datele recensământului din 2002, ştim că în România există aproximativ 65.000 de ucraineni, aceştia locuind în Maramureş, Bucovina, Banat şi Dobrogea. Cei din Banat, de exemplu, care au venit din Ucraina, au sărbătorit recent 100 de ani de la strămutarea lor din regiunea ucraineană Zakarpatia (Transcarpatia, n.red).

R: Comunitatea ucraineană este reprezentată în Parlamentul de la Bucureşti de Uniunea Ucrainenilor din România (UUR), care are deschise filiale în mai multe localităţi. Ţinând cont de faptul că reprezentaţi o asociaţie a etnicilor ucraineni, mai exact Asociaţia cultural-creştină Taras Şevcenko, al cărei preşedinte sunteţi, aţi putea să ne spuneţi câte astfel de asociaţii ale ucrainenilor există în România?

M.T: Sunt câteva asociaţii care figurează în cadrul UUR. În Maramureş, de exemplu, există Asociaţia Ivan Krevan, Asociaţia Dascălilor Ucraineni şi Asociaţia Huţulilor Ucraineni. Aceasta din urmă, dar şi Asociaţia cultural-creştină Taras Şevcenko nu fac parte din UUR. Mai există Uniunea Democrată a Ucrainenilor din România, cu sediul la Suceava.

R: Românii din Ucraina, de exemplu, realizează diferite proiecte culturale, turistice, religioase, împreună cu organizaţii similare atât româneşti, cât şi ucrainene. Se întâmplă lucrul acesta şi în rândul ucrainenilor din România, există asociaţii sau filiale ale UUR care să se ocupe de astfel de proiecte?

M.T: Nu ştiu de ce, dar, deşi a realizat două astfel de proiecte, din păcate, UUR nu mai este interesată de aşa ceva, în condiţiile în care bugetul alocat anul acesta de Guvernul român comunităţii ucrainene - aproximativ 1 milion de dolari - permite realizarea a tot felul de programe. Cu toate acestea, ştiu că Asociaţia Ivan Krevan, din Maramureş, câştigă foarte multe proiecte, la fel ca şi Asociaţia Dascălilor Ucraineni. Chiar şi huţulii, prin asociaţia lor, au reuşit să câştige un proiect.

R: Ce se întâmplă, totuşi, cu banii alocaţi UUR de Guvernul României? Unde este direcţionat acel milion de dolari?

M.T: Se construiesc foarte multe clădiri, UUR devenind astfel un fel de firmă de construcţii. Cumpărăm sedii, ridicăm clădiri impunătoare. La Timişoara, de exemplu, a fost construită casa culturală a ucrainenilor, la Sighetu Marmaţiei, la fel. De asemenea, se organizează multe festivaluri, în fiecare sat unde trăiesc ucraineni, o dată pe an având loc câte un eveniment cultural. Se mai alocă bani pentru editarea celor cinci publicaţii ale ucrainenilor din România, dintre care patru sunt în limba ucraineană - Naş Holos, Volne Slovo, Ukrainski Visnik, Dzvonik - şi una în română - Curierul Ucrainean. Se editează foarte multe cărţi, chiar şi 30 de titluri pe an.

R: În timpul vizitei la Bucureşti a ministrului ucrainean de externe, Kosteantin Hrişcenko, dar şi în cadrul recentei vizite la Kiev a omologului său român, Teodor Baconschi, partea ucraineană a accentuat că în România nu prea există şcoli cu predare în limba ucraineană. Ţinând cont de faptul că minorităţii ucrainene de la noi din ţară i se alocă, iată, un milion de dolari pe an, din care s-ar putea construi şi instituţii de învăţământ, aţi putea să-mi spuneţi de ce nu se întâmplă acest lucru? De ce ucrainenii din România nu au şcoli cu predare în limba lor maternă? Câte şcoli ucrainene există pe teritoriul României?

M.T: Cred că nu mai sunt astfel de şcoli, iar aceasta se întâplă nu din vina statului român, ci din cauza faptului că nu se ocupă nimeni de această problemă.

R: Există cereri din partea părinţilor privind deschiderea de şcoli cu predare în limba uraineană?

M.T: Nu există. Chiar părinţii sunt cei care nu doresc acest lucru şi nu pot să-mi explic de ce. Pe timpul lui Ceauşescu, de exemplu, făceam toate materiile în limba ucraineană, iar limba română era trecută drept „limbă modernă”. Avem, totuşi, Liceul ucrainean Taras şevcenko, de la Sighet, Liceul Laţcu-Vodă din Suceava, unde există o secţie ucraineană, mai este Liceul Iulia Haşdeu din Lugoj, care are o secţie ucraineană. Pe urmă, avem o secţie de ucraineană în cadrul Universităţii Ştefan cel Mare din Suceava, una la Cluj-Napoca şi una la Bucureşti. La secţia ucraineană de la Universitatea din Bucureşti, sunt extrem de puţini ucraineni, mai mulţi sunt români.

R: De ce nu ocupă tinerii ucraineni aceste locuri?

M.T: Nu ştiu. A scăzut interesul. Părerea mea este că şi conducerea UUR ar trebui să se implice mai mult în această direcţie, în loc să construiască nişte clădiri în care, peste câţiva ani, nu va mai fi nimeni, cum este, de fapt, şi în prezent – acestea sunt goale, nu se întâmplă mare lucru în ele. Condiţii există şi ar putea face câte face ceva. Le-ar putea explica părinţilor că vin românii şi învaţă ucraineana pentru că au ce face cu această limbă. Există atâtea firme care au nevoie de cunoscători de limba ucraineană. În Maramureş, de exemplu, mai exact la Bocicoiu Mare, copiii ucraineni învaţă în limba maghiară pentru că primesc câte 40 de lei pe lună din partea unei organizaţii maghiare. Fiind săraci, elevii preferă ca, decât să înveţe ucraineana, că tot e facultativă, mai bine primesc 40 de lei şi învaţă în limba maghiară. Ar trebui, totuşi, ca aceşti copii să fie încurajaţi, chiar şi din punct de vedere financiar, să înveţe ucraineana.

R: Poate că o parte din milionul de dolari primit de UUR ar putea rezolva cumva şi această problemă.

M.T: Sigur că se poate, însă, sunt multe dispute legate de aceşti bani. Nu există transparenţă şi, puteţi vedea şi pe Internet, ucrainenii se plâng că nu ştiu unde se duc banii respectivi.

R: Românii din Ucraina, de exemplu, nu primesc fonduri din partea statului ucrainean, decât foarte puţine, la nivel regional şi nu sunt folosite pentru proiecte concrete. În plus, în unele regiuni ale Ucrainei, se inchid şcoli sau clase cu predare în limba maternă a celor care fac parte dintr-o minoritate sau alta. Iar românii de acolo nu sunt ocoliţi de această problemă. Prin urmare, aceştia se află într-o situaţie cu totul diferită de cea a ucrainenilor din România, deoarece vor să înveţe în limba română, dar încep să nu mai aibă unde. În România, în schimb, ucrainenii sunt cei care nu cer să li se construiască şcoli unde să poată învăâa în limba maternă.

M.T: În România nu există şcoli ucrainene, decât destul de rar, poate în vreo comună. Şi asta nu de mult timp, de vreo şase ani.

R: Este bine, totuşi, că se mai organizează acele festivaluri despre care aţi amintit mai devreme. Participă ucrainenii la astfel de evenimente? Sunt mulţumiţi de condiţiile pe care le au în România? Simt că le sunt respectate drepturile?

M.T: Sigur că da. Vorba lui Mircea Dinescu: "În ţara asta este mai bine să fii minoritar". Avem foarte multe drepturi, însă, din păcate, profită doar unii de ele. Alţii, probabil, pe la sate, nici nu ştiu de aceste drepturi, nu-i interesează. Din păcate, au loc prea multe festivaluri şi nu se fac mese rotunde, dezbateri, în urma cărora oamenii să rămână cu ceva întipărit în minte. Avem, totuşi, un festival de poezie ucraineană la Sighet, care a devenit între timp internaţional.

R: Îşi sprijină Ucraina minoritatea pe care o are aici? Stim că organizaţiile româneşti din afara ţării au dreptul să depună proiecte pentru finanţare la diferite instituţii din România, există această posibilitate şi în cazul minorităţii ucrainene de la noi din ţară, primesc sprijin financiar din partea Ucrainei?

M.T: Nu, nu primesc. Este destul de dureros să vezi că alte minorităţi primesc sprijin de la ţările-mamă. Ucraina nu face astfel de gesturi. Personal, am fost la multe conferinţe pe teme literare organizate în Ucraina, numai că de fiecare dată a trebuit să-mi plătesc drumul, cazarea, dar şi o taxă de participare la eveniment. Adică te invită, dar, dacă vrei să ţii un discurs, îţi cer 20 de dolari. Dacă vrei să ţi se publice materialul, mai dai o sumă de bani. Din această cauză, nu m-am mai dus.

R: În ce relaţii sunt ucrainenii din România cu Ambasada Ucrainei la Bucureşti? Există pe lângă ambasadă un centru cultural al ucrainenilor, colaboraţi cu instituţia respectivă?

M.T: Bineînţeles că există interes pentru colaborare, dar oricând se doreşte ca UUR să vină cu partea financiară. Am făcut, totuşi, câteva evenimente acolo, sunt amabili, ne sprijină cu fonduri de carte, ambasada de la Bucureşti dotând aproape fiecare şcoală din satele ucrainene cu aparatură, cărţi, ediţii de lux, albume despre Ucraina.

R: Ultima carte pe care aţi lansat-o, "Ibovnice cu ochi de Maramureş", prima, de altfel, în limba română, a beneficiat de sprijinul vreunei asociaţii ucrainene?

M.T: Da, a apărut cu sprijinul UUR.

R: Prin publicarea acestei cărţi, aţi devenit şi autorul piesei de teatru "Ibovnice cu ochi de Maramureş", care s-a jucat deja pe scena teatrului din Slatina, Olt. Cum a primit publicul această piesă maramureşeană, dacă pot să-i spun aşa, jucată de actori olteni?

M.T: Publicul a fost foarte încântat, au avut loc deja mai multe reprezentaţii şi vrem să mergem cu acest proiect şi în Maramureş. De asemenea, piesa va fi pusă în scenă şi la Bucureşti, de trupa de teatru InDArt.

Interviu realizat de Sergiu Dan, pentru Agenţia de presă RADOR

Foto: blogul scriitorului Mihai Traistă

duminică, 4 decembrie 2011

Mihai Pavel, fost protopop al Slatinei

Mihai Pavel s-a născut la 6 septembrie 1827 în comuna Recea, judeţul Maramureş, aproape de Baia Mare, din părinţi de origine nobilă.

Cinci clase gimnaziale le-a urmat la călugării Minoriţi din Baia Mare, iar cele două de liceu sau filosofia în Satu Mare şi Caşovia. A fost trimis de către episcopul Muncaciului – de care ţinea atunci Recea – la Institutul “Sf. Barbara” din Viena, pe care în 1848, din cauza revoluţiei, a trebuit să-l părăsească înainte de terminarea studiilor. A absolvit teologia la Seminarul din Ungvar (Ujgorod, azi Ucraina), în 1851. După absolvire, încă în acelaşi an, a voit să se căsătorească. Însă, murindu-i logodnica înaite de cununie, s-a decis pentru celibat. A fost hirotonit preot de episcopul Muncaciului, Baziliu Popovici. După hirotonire a fost numit notar consistorial la Episcopia Muncaciului şi referent pentru credincioşii români din acea eparhie. În anul 1852 a fost trimis paroh în parohia românească Apşa de Jos (azi Ucraina). Luând fiinţă episcopia Gherlei, la care au trecut o parte din parohiile româneşti din eparhia ruteană a Muncaciului, Mihail Pavel a fost chemat în 1856 la Gherla şi numit notar consistorial, în 1860, protopop al Slatinei (azi Ucraina), iar în 1862, vicar al Maramureşului. În 1870, călătorind la Roma, a reuşit, cu ajutorul Mitropolitului Ioan Vancea, care era la Roma cu ocazia Conciliului ecumenic Vatican I, să obţină dezmembrarea parohiei române unite Sighetu Marmaţiei de la eparhia ruteană a Muncaciului şi anexarea ei la eparhia Gherlei. Confirmarea trecerii parohiei de la Muncaci la Gherla făcându-se prin decretul Nunţiaturii Apostolice din Viena abia la 18 aprilie 1881, arată cu câtă greutate s-a putut face acest transfer.

Episcop la Gherla (1873-1879). La 1 septembrie 1872, după transferul episcopului Ioan Vancea de la Gherla ca mitropolit la Blaj, Mihai Pavel a fost numit episcop al Gherlei. A fost confirmat de către Papa Pius IX la 23 decembrie şi hirotonit în catedrala din Blaj la 29 ianuarie 1873 prin Mitropolitul Ioan Vancea, iar la 23 februarie 1873 a fost instalat în scaunul episcopal al Gherlei. Ca episcop al Gherlei, fiind un bun organizator şi versat în administraţia bisericească, a pus rânduială în problemele cancelariei diecezane, împunând protopopilor şi preoţilor să înainteze regulat, periodic, statistici de informare, pentru a se cunosşte în orice moment starea eparhiei sub toate aspectele, inclusiv al învăţământului din dieceză.

Episcop la Oradea. Numai după cinci ani de păstorire rodnică la Gherla, la 29 ianuarie 1879, a fost numit episcop la Oradea, transfer confirmat de Sfântul Scaun la 15 mai acelaşi an şi instalat la 8 iunie. Activitatea sa pastorală la Oradea e remarcată cu deosebire în viaţa spirituală, la care a stăruit nu numai prin grai viu şi îndemnuri ci şi prin exemplul său, cerându-le preoţilor să fie şi ei pildă vie pentru credincioşii lor. Continuând, ca şi la Gherla, cu introducerea disciplinei în administraţia bisericească, pe lângă publicarea decretelor Conciliului provincial, ţinut la Blaj în 1872, prin care s-au adus importante hotărîri, a întocmit personal statute şi regulamente pentru toate ramurile administraţiei bisericeşti. În anul 1899, pe lângă toată opunerea unor membri capitulari, a înfiinţat oficiul administrativ al fondurilor şi fundaţiilor diecezane, ale cărui statute au fost completate şi redactate din nou în anul 1926.

La Beiuş a deschis în 1887 internatul de băieţi, iar în 1896 a înfiinţat şcoala civilă (sau medie) de fete împreună cu internat. A ridicat o casă parohială.

La Oradea a renovat catedrala, a zidit o şcoală de aplicaţie, a zidit cinci case pentru canonici, a creat Fundaţiunea subsidiară Paveliană prin care să fie completate fondurile de pensie ale profesorilor din Beiuş, de ajutorare cu îmbrăcăminte a elevilor săraci şi îndeosebi a fetelor orfane, fiice de preot din internatul şcolii de fete din Beiuş.

Episcopul Mihail Pavel a avut de suferit mult, uneori chiar de la conaţionalii săi. Presa maghiară, mai ales cea orădeană, l-a atacat cu toată furia. În vara anului 1892, după prezentarea Memorandului la Viena, în seara zilei de 28 iulie, şovini maghiari, incitând şi studenţimea de la Academia de Drept şi “canaliile străzilor”, vociferând şi urlând la adresa episcopului Mihail Pavel, “Jos cu mizerabilul valah, puturos, opincar, trădător de patrie, belciug în nasul lui”, i-au zdrobit ferestrele cu bolovani de câte 3-4 kg fiecare, obloanele, uşile …

Dar toate aceste răutăţi le vor compensa clipe de mângâiere ce i se vor oferi, cu deosebire la 29 ianuarie 1898, la împlinirea a 25 de ani de la consacrarea ca episcop.

La 1 iunie 1902 s-a stins subit din viaţă la băile din Slatina (azi Ucraina). Acolo a fost aşezat în cripta bisericii parohiale, zidită pe cheltuiala sa.


Sursa: Biserica Română Unită cu Roma

vineri, 2 decembrie 2011

O „cupă de şampanie” pentru România şi românii de pretutindeni

Ziua Naţională a României, marcată în fiecare an la 1 decembrie, mai înseamnă şi Ziua Naţională a Românilor de Pretutindeni. Cu acest prilej la Cernăuţi, dar şi în celelalte regiuni ale Ucrainei, locuite compact de români au fost organizate diferite manifestări culturale.

Acum câteva zile în localitatea Slatina, din regiunea Transcarpatică cu acordul oficialităţilor locale au fost dezvelite două busturi, ale lui Ştefan cel Mare şi Mihai Eminescu, activităţi care s-au înscris pe agenda manifestărilor organizate cu ocazia Zilei Naţionale a României.

Acţiunile culturale prilejuite zilei de 1 decembrie au început la Cernăuţi cu depunerea coroanelor şi jerbelor de flori la Monumentul Luceafărului poeziei româneşti – Mihai Eminescu din centrul regional, unde au participat membrii corpului diplomatic de la Consulatul General al României la Cernăuţi, împreună cu doamna consul general Tatiana Popa, reprezentanţi ai autorităţilor regionale de stat, deputaţi în consiliul regional, lideri ai asociaţiilor naţional-culturale româneşti, oameni de bună credinţă pentru care ziua de 1 decembrie este cu adevărat o zi de suflet, de sărbătoare.

Manifestările au continuat la Sediul Consulatului General al României la Cernăuţi, unde gazdele au ţinut să-i felicite pe toţi românii cu prilejul acestei sărbători naţionale. Doamna Consul general a citit mesajul de felicitare al domnului Baconschi, Ministrul de externe al României. La acea întâlnire s-a discutat despre frumoasele relaţii care există între Ucraina şi România, despre recenta întâlnire de la Kiev a miniştrilor ucrainean şi român de externe, dar şi despre unele proiecte europene, transfrontaliere, care nu fac altceva decât să apropie şi mai mult ţările noastre.

Asupra acestor proiecte s-a referit în discursul său, dar şi în mesajul de felicitare din partea şefului Administraţiei Regionale de Stat Cernăuţi, Myhailo Papiev, vice guvernatorul regiunii Mihai Gainiceru. Monumentul Luceafărului poeziei româneşti – Mihai Eminescu din centrul regional, unde au participat membrii corpului diplomatic de la Consulatul General al României la Cernăuţi, împreună cu doamna consul general Tatiana Popa, reprezentanţi ai autorităţilor regionale de stat, deputaţi în consiliul regional, lideri ai asociaţiilor naţional-culturale româneşti, oameni de bună credinţă pentru care ziua de 1 decembrie este cu adevărat o zi de suflet, de sărbătoare.

În asemenea zile de sărbătoare, e şi firesc că cei prezenţi au servit o cupă de şampanie pentru România, p

entru românii de pretutindeni, pentru bunele relaţii care există între ţările noastre, între Ucraina şi România.

Sursa: UNION