joi, 3 noiembrie 2011

Cu gândul la românii din Ceahor


Satul Ceahor se numără printre cele mai tinere localităţi din actualul raion Hliboca. El a fost fondat pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea pe terenurile virane dinspre partea de sud a Cernăuţiului, în apropierea drumului internaţional care duce spre Suceava.

Rezultatele primelor recensăminte arată că majoritatea absolută a locuitorilor lui erau etnici români, însă, pe parcursul câtorva decenii, în urma politicii de deznaţionalizare a românilor, promovată de autorităţile austro-ungare prin sprijinirea invaziei galiţiene în „dulcea Bucovină” eminesciană, populaţia satului a devenit mixtă. Zeci de familii de ruteni s-au aşezat aici cu traiul, făcându-şi propriile gospodăriile, obţinând ca, pentru copiii lor, în cadrul şcolii locale, să fie deschis un despărţământ cu predarea materiilor în limba ucraineană.

Dar, după cum arată datele statistice ale recensămintelor din acea perioadă, numărul copiilor ucraineni era foarte mic. Dintr-o corespondenţă publicată, la 29 octombrie 1908, în prima pagină a ziarului „Românul”, de exemplu, aflăm că „La începutul anului şcolar s-au înscris, din copiii apţi de şcoală în clasa 1 românească, 81 de copii, iar în clasa 1 ruteană – 6, ceea ce e cu cale, fiind Ceahorul o comună românească”.

Tot din aceeaşi corespondenţă, cu titlu foarte sugestiv, „Rutenizarea Ceahorului cu forţa”, aflăm că această stare de lucruri n-a convenit autorităţilor districtuale proucrainene, în special Consiliului şcolar districtual, care a creat atunci o comisie ce s-a deplasat la Ceahor unde, în baza faptului că unii dintre preşcolari cunoşteau cât de cât şi ruteana, au hotărât ca 19 copii de români să fie şcolarizaţi „cu forţa şi în contra voinţei părinţilor în despărţământul ucrainean al şcolii”.

Acelaşi cronicar scrie că toţi părinţii s-au opus acestei decizii samovolnice a autorităţilor, făcând „întrebuinţare de dreptul lor părintesc şi legal de a-şi înscrie copiii în acea despărţitură la care voiesc ei” şi că protestele lor n-au fost luate în considerare, deoarece „dreptul şi dorinţa lor nu află respectare în consiliul şcolar districtual”. Cu toate acestea, în pofida politicii de deznaţionalizare, Ceahorul a continuat să fie un sat de români vrednici, care au căutat să-şi păstreze credinţa şi limba română. Deşi şcoala lor a fost transformată odată cu venirea sovieticilor în şcoală ucraineană. Acum aici nu mai există clase româneşti, deşi la începutul anilor `90 localnicii îşi puneau nădejdea ca în noul stat ucrainean vor reuşi să revină la adevăr şi dreptate, că vor avea posibilitatea să studieze în limba maternă a bunicilor şi strămoşilor lor. Dar lucrurile au rămas pe vechi. Doar credinţa strămoşească, sădită în sufletele lor de preoţii care i-au păstorit de-a lungul anilor, printre care s-au numărat şi Samuil Morariu-Andrievici (1843 - 1862), ajuns mai târziu Mitropolit al Bucovinei, ginerele acestuia, arhimandritul Artemie Berariu- Irimievici, care i-a îndrumat pe calea dreptei credinţe timp de 21 de ani (din 1862 până în 1883) şi pe alţi preoţi adevăraţi.

În această localitate s-au născut renumitul medic Traian Berariu, autor a peste 200 de lucrări ştiinţifice, membru marcant al mai multor Societăţi Europene de Urologie de la Paris, Istambul, Padova, actorul Aurel Berariu, scriitorul, ziaristul, dramaturgul şi traducătorul Constantin Berariu, compozitorul Adrian Berariu, Viorel Cotic, doctor în ştiinţe, lucrător în MAE al Ucrainei, şi multe alte personalităţi de seamă ale culturii şi ştiinţei româneşti din Bucovina. În perioada sovietică de după cel de-al Doilea Război Mondial, când a fost închisă şcoala românească din Ceahor, tot biserica sătească cu hramul Sfântul Dumitru, sfinţită în anul 1884, a fost acea instituţie care, prin vrednicii ei slujitori ai altarului, a menţinut spiritul românesc în sufletele şi în conştiinţa ceahorenilor. Aici ar trebui să-l amintim cu un cuvânt de bine şi pe răposatul preot Vladimir Borcea.

Şi acum în Ceahor locuiesc zeci de familii în sufletele cărora bat inimi de români vrednici, continuatori ai vechilor tradiţii şi obiceiuri, ai portului popular şi apărători demni ai limbii române. Printre ei se numără şi distinsa familie a Pridienilor, vrednici gospodari români, membrii căreia cântă în corul bisericesc, precum şi în renumitul cor popular „Dragoş Vodă”, ce activează pe lângă Societatea pentru cultură românească „Mihai Eminescu” din Cernăuţi, care se bucură de respectul întregului sat. Similare acestora, mai există altele zeci, care prin tot ce fac demonstrează că neamul românesc nu piere, în pofida tuturor vitregiilor sorţii.

Mircea Pilat, Buletinul Românilor din Ucraina
Fotografii: www.1ua.com.ua

Niciun comentariu: