sâmbătă, 15 octombrie 2011

Vasile Dan din Apşa de Mijloc, diacul care transformă viaţa omului în poveste versificată


Vasile Dan este diac la biserica din Apşa de Mijloc din 1956. Pe vremea când prietenii de o vârstă cu el îşi căutau locuri de muncă pe cât posibil ‘corecte politic’, tânărul de atunci s-a lăsat îndemnat de părinţi şi s-a îndreptat spre biserică. Era biserica pentru care bunica sa făcea prescuri şi căreia, în anul 1948, într-o bună duminică, i se trimisese în locul bătrânului preot greco-catolic local un paroh ortodox.

Apşenii pare să fi avut mai mult noroc decât românii din satele vecine, unde preoţilor uniţi li s-au întins cele mai perfide curse: după edictul de interzicere a bisericilor greco-catolice, preoţii au fost prigoniţi, li s-au inventat vini şi li s-au intentat procese politice ori de drept comun, au fost deposedaţi de bunuri şi deportaţi în Siberia, iar apoi, în locurile lor, au fost aduşi slujbaşi ai Domnului de departe şi de altă credinţă. La Apşa de Jos, bunăoară, în satul vecin, a apărut, într-o bună zi, în biserică, un popă rus despre care s-a aflat doar că se numea Cernejka. După ce a slujit vreo câteva duminici mai mult de unul singur decât în faţa obştei, Cernejka şi-a ras barba şi s-a înfăţişat celor câţiva credincioşi care nu abandonaseră biserica în haine civile, anunţându-le — ca într-o scenă demnă de marea literatură sovietică şi mai ales post-sovietică — decizia sa de a se face activist de partid.

La Apşa de Mijloc nu au stat lucrurile chiar atâtde rău... Ori cel puţin aşa ne face să credm povestea de la 2008 a diacului Vasile, trecut, împreună cu întreaga familie, la ortodoxism, până după 1990. Părintele ortodox era doar din satul vecin, de la Slatina, iar oamenii, printre care şi familia diacului, s-au decis că e mai cumpănit să accepte ideea că Dumnezeu e acelaşi dacă ştii să i te rogi... Iar biserica de care îngrijiseră atâţia din neamul lor nu trebuia lăsată singură ori abandonată pe mâinile ticăloşilor.

Astăzi, diacul Vasile e cunoscut în Apşa de Mijloc, dar şi în celelalte sate româneşti din Transcarpatia pentru talentul său excepţional de a transforma viaţa omului în poveste versificată. Diacul Vasile scrie verşuri, are harul de a potrivi cuvintele astfel încât cei care îl ascultă să se înduioşeze de soarta tristă a mortului, dar şi să admire harul şi inteligenţa celui care a pus-o în forma memorabilă a textului care este actualizat la înmormântări.

Vasile de la Apşa de Mijloc e atât de talentat, încât diecii din satele vecine îl roagă să le împrumute caietele sale cu texte şi tipare pentru a potrivi şi ei, la morţii din parohiile lor, ce se poate pornind de la aceste modele care subînţeleg că reprezintă tocmai canonul de redactare a speciei. Ca un adevărat şef de şcoală, diacul de la Apşa de Mijloc lasă textele sale să circule, fiind convins că ascultătorii ştiu să deosebească originalul de copie şi expresia bine simţită de cea pur şi simplu potrivită. Recunoaşterea diacului Vasile este, în prezent, una indiscutabilă. Într-o regiune în care frecuşurile între ortodocşi şi uniţi nu sunt puţine, Vasile face verşuri şi pentru unii şi pentru alţii, slujind deopotrivă cu preoţii greco-catolici şi cu cei ortodocşi, printr-un gen de ecumenism naiv şi oportun, însă numai în cazul înmormântărilor.

De vreo câteva ori a fost solicitat şi la înmormântări din România... Familia îndoliată a venit, a dat datele importante ale poveştii şi, apoi, lăsându-i diacului o noapte de creaţie la dispoziţie, l-a luat cu maşina şi l-a dus acolo unde era nevoie de el. Ajunsă aici, povestea lui Vasile nu face, de fapt, decât să funcţioneze ca o explicaţie a întâmplărilor noastre din drumul spre casa sa. Puţin încurcate că din tot ce aflasem trebuia să trecem un poduleţ, iar la un moment dat se deschideau două direcţii, ambele pe pod, am deschis portiera maşinii şi am pus întrebări. Da, diacul Vasile locuia în direcţia aceea, ni s-a specificat. Iar apoi, la mulţumirile noastre călduroase: Cine a murit? Cineva de la voi, din România?

În vara lui 2008, când l-am cunoscut, Vasile Dan, diacul din Apşa de Mijloc mi s-a părut a fi unul dintre cei mai atenţi tezaurizatori ai memoriei locale. În zecile de caiete pe care le păstrează e consemnată nu doar povestea elogioasă, aceea care se cuvine să fie rostită în public, a fiecăruia dintre oamenii care au trăit în ultimele decenii în aceste ţinuturi, ci şi principalele repere de viaţă locală. Ce e demn de a fi povestit şi ce anume, neapărând niciodată, rezultă că e lipsit de valoare, care sunt traiectele de succes şi care sunt vieţile socotite risipite, cine nu trebuie decât pomenit pentru ca viaţa sa să se încadreze exact în verşul destinat unei anumite categorii de persoane şi care sunt vieţile a căror punere în text necesită trudă, căci ele scapă mereu modelelor prestabilite — toate aceste lucruri sunt clasificate în caietele de verş de cocon, de bătrân, ori de verş destinat unei personalităţi anume, ţinute frumos, pro memoria, de diac.

Sursa: Populații istorice românești astăzi

Niciun comentariu: