vineri, 14 octombrie 2011

Mărie a lu’ Toader, horitoarea românilor din Slatina


Maria Belea sau Mărie a lu’ Toader, cum i se zice de către cei care o cunosc, este o horitoare cunoscută în Slatina (Ucraina, Transcarpatia). Interlocutoare interesantă, Maria Belea ştia să cânte şi să strige la nunţi, după cum cunoştea şi „strigăturile găinii de la nuntă”.

Ne-a condus spre casa ei, într-o zi de septembrie, Mărioara Deiac, iar acest drum a fost şi un bun prilej pentru a vedea peisajul Slatinei. Mărioara ne-a permis să descoperim o lume care îşi spunea încă povestea trecutului, inserată în cea prezentă. Am ascultat povestea unor clădiri din Slatina, multe case obişnuite, dar şi clădiri care au aparţinut comunităţii evreieşti şi care sunt adevărate locuri ale memoriei suferinţelor din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Am înţeles semnificaţia unor expresii care ni s-au părut ciudate, de exemplu, Vine ploaia de la Iapa!, satul care se vede dincolo de Tisa. Am privit Sighetul de dincolo de Tisa şi am ascultat poveşti dramatice sau vesele, oricum, exemplare, ale comunicării peste graniţă.

Pe Maria Belea ─ tanti Mărie ─ nu am găsit-o acasă. Era plecată în vecini, dar Marioara Deiac ştia unde să o strige. Ni s-a arătat o femeie de 75 de ani, dar care nu îşi trăda, în nici un caz, această vârstă. Era mică de statură şi cu o privire tânără, care dădea o expresivitate aparte feţei. A fost măgulită de ideea noastră de a o fotografia, dar a devenit repede neliniştită că este îmbrăcată în hainele de casă. Aşadar a fugit repede în camera alăturată pentru a se schimba, ca să poată fi pingălită (fotografiată).

Maria Belea era o persoană activă, implicată în viaţa comunităţii (mulţi ani a fost dirijoare la corul bisericii, învăţându-i pe corişti diverse cântece: pricesne, dar şi colinde sau chiar romanţe). De asemenea, ne-a mărturisit că a creat şi poezii şi ne-a recitat repede una dintre acestea, apreciată în mod deosebit la un concurs de obiceiuri şi tradiţii desfăşurat în România, în urmă cu câţiva ani.

În urma discuţiilor, am descoperit o palpitantă poveste de viaţă, nelipsită de temele recurente în cazul tuturor familiilor din sat: războiul şi Tisa care a despărţit familia – fratele Mariei a rămas de cealaltă parte a râului, când acesta s-a transformat în graniţă.
Maria şi-a amintit că, în perioada când s-a stabilit graniţa pe Tisa, după al Doilea Război Mondial, mama sa, care săpa într-o grădină la capătul căreia se afla Tisa, se prefăcea că prăşea, iar în timpul acela cânta pentru a-şi înştiinţa fiul, aflat pe celălalt mal al râului, într-un tufiş, unde i-a trimis hainele. Ce se putea face în condiţiile în care graniţa era păzită straşnic, „de nu trecea nici pasărea”? Tot de mama ei îi amintea şi unul din obiectele preţioase din casă, un obiect moştenit: o Biblie învelită într-o copertă de carte pe care scria Stalin. Mama sa învelise Biblia cu acea copertă pentru a nu se şti ce conţinea, citirea de texte religioase fiind deplin interzisă pe vremea „soiuzului”.


Am văzut şi noi Biblia, iar Maria ne-a mărturisit că o păstrează şi astăzi la fel, însă din motive diferite, pentru că a devenit pentru ea un obiect care îi aminteşte de epoca dominaţiei ruseşti.
Maria Belea nu ne-a cântat şi nu ne-a chiuit ca la nuntă. Discuţia cu ea rămâne, însă, una memorabilă tocmai pentru că a participat la reliefarea principalelor teme în jurul cărora se ţes povestirile comunităţii sale.

Sursa: Populații istorice românești astăzi

Niciun comentariu: