joi, 25 august 2011

Români în Cernăuți

Cernăuțiul este un tărâm tulburat. Peste el au trecut secole zbuciumate, care l-au aruncat de colo colo, lăsându-l plin de mistere și zdruncinându-i identitatea.

Centru al unei Bucovine de Nord care a aparținut pe rând voievodatului Moldovei, Imperiului Habsburgic, României Mari, URSS-ului și mai apoi Ucrainei, Cernăuțiul își poartă hainele cosmopolite parcă fără să-i pese de ochii lumii. Această nepăsare aparentă, în fapt rezultat direct al politicii de mână-forte comuniste, face uitate pe nedrept vremurile în care pe clădirile marcante ale orașului nu tronau drapele ucrainene.

Astăzi, din cei 230.000 de locuitori ai Cernăuțiului, 190.000 sunt ucraineni, 27.000 sunt ruși și numai 10.000 sunt români. Alții, 3.000 la număr, se declară moldoveni. Românii de acolo spun că niciun recensământ nu a fost făcut corect în ultimele decenii, cât Bucovina de Nord a fost sub ruși sau sub extremiștii ucraineni. Dacă acestea sunt speculații, un fapt istoric însă este exodul românilor din 1940, când regiunea a fost ocupată de trupele sovietice. În locul românilor refugiați în Basarabia și România, regiunea a fost populată cu ruși aduși din toate colțurile imperiului. Astfel peisajul demografic s-a schimbat cu totul în Bucovina de Nord față de recensământul din 1776, de exemplu, care concluziona că 85% dintre locuitorii săi erau români, 11% slavi și restul de alte etnii.

Românii sunt tot mai puțini în Cernăuți. Îi auzi din când în când pe stradă, când vorbesc la telefon sau sunt în grupuri mici. Cu o farmacistă am dialogat în ucraineană, printr-un translator, până ne-am dat seama fiecare că celălalt e român. Ucraineana, ca limbă dar și ca simțire, îi cuprinde tot mai mult pe cei din familiile românești. A-i trimite pe copii la o școală în limba română pare pentru mulți părinți un efort inutil, din moment ce nu în română își vor trăi cei din urmă viața.

Ajunși în Cernăuți, prima oprire am făcut-o la Consulatul Român, dorind să cerem indicații și recomandări pentru vizita noastră. Soldații de la poartă mi-au spus că nu vorbesc româna. Supărat (deși nu întrutotul îndreptățit: în fond, soldații de la poartă nu țin de consultat, ci de autoritățile ucrainene care îi deleagă acolo), nici n-am mai intrat. Am pornit la pas pe străzile Cernăuțiului, lăsându-mă să fiu surprins de tot ce avea să-mi vină în cale.


În timp ce mergeam pe vechea Stradă Domnească, un domn cu pletele încă negre, așezat la umbră pe o bancă, și-a ridicat privirea din revista pe care o citea. „Bună ziua, frați români!” Îl recunoscuse pe tata, un poet fără preocupări de marketing, dar apreciat în cercurile literare ale Moldovei. Strada Domnească poartă acum numele Olgăi Kobyleanska, o scriitoare modernistă născută la Gura Humorului, și este un bulevard pietonal de toată frumusețea, înțesat de cafenele și restaurante.

Domnul cu plete negre s-a recomandat ca fiind un poet auto-didact, autor de pamflete. După ce ne-a povestit ce mai e nou în viața culturală a românilor din actuala Ucraină s-a oferit să ne conducă la casa lui Aron Pumnul, pe care n-am fi găsit-o ușor fără ajutorul lui. Tata era încântat ca un copil de ziua lui. Pentru el și pentru mulți alții, casa Pumnul e un sanctuar al spiritului românesc pentru că i-a adăpostit pe Eminescu și pe dascălul său. Această locuință, boierească în epocă și umilă în zilele noastre, adăpostea vestita bibliotecă a lui Aron Pumnul, în care atâția elevi, între care și Mihai Eminovici, au cunoscut dragostea pentru poezie și pentru tot ce e românesc.


Am găsit casa lui Aron Pumnul abandonată. Descuiată, nepăzită. Grădina în care odinioară stătea Eminescu lipind cuvinte și idei unele de altele e astăzi, în 2011, năpădită de buruieni. Numai statuia marelui poet, din mijlocul curții, mai semnalizează că locuința nu e una oarecare. Dacă aș fi convins că cernăuțenii știu cine e Mihai Eminescu mi-ar fi teamă pentru integritatea casei dascălului său, în care oricine poate intra la orice oră din zi și din noapte.

Am aflat că ultimii chiriași ai casei au refuzat ani de-a rândul să o părăsească. Acum, că au abandonat-o, fără îndoială că „cineva o va lua în primire”, ne-a spus însoțitorul nostru. Nu știu ce-ar fi mai rău: să o preia statul ucrainean, care s-a priceput atât de bine întotdeauna să stingă scânteile românești, sau să o preia statul român, care e atât de iresponsabil încât a lăsat casa Pumnul să se transforme într-o ruină.


Am ajuns apoi în fața Teatrului Național. Construit de austrieci, el a devenit teatru românesc după Primul Război Mondial. Cu jumătate de secol înainte, la invitația familiei Hurmuzachi și a altor oameni iubitori de cultură românească, primele trupe de teatru românești aveau deja turnee periodice la Cernăuți (între ele și cea a lui Constantin Nottara). Când am ajuns acolo, câteva zeci de tineri demonstrau pașnic în fața teatrului, cu drapele roș-galben-albastre în mâini. „Rumunski?”, ne întreabă o trecătoare, indicându-ne cu privirea steagurile tinerilor. N-am răspuns. În parte, pentru că nu știam cum. Dar mai ales pentru că mi-aș fi dorit să fiu parte dintr-o întâmplare extraordinară: să fiu alături de românii din Cernăuți când își fac vocea auzită. Am aflat însă repede că manifestanții nu erau români, ci ucraineni – aripa tânără a partidului fostului premier Iulia Timoshenko. Demonstrau împotriva tratamentului la care este Timoshenko supusă în prezent de autoritățile ucrainene.

Până atunci aceasta fusese singura noastră întâlnire cu tricolorul românesc la Cernăuți. Pe toate clădirile marcante ale orașului flutură drapelul Ucrainei. Ca un moldovean idealist, patriot și iute ce sunt, recunosc că plimbările prin Cernăuți mi-au dat furnicături în palme. Sub steagurile ucrainene am auzit vorbindu-se româna, am citit mențiuni în chirilice vorbind despre istoria românilor, am găsit urme ale lui Eminescu și Ciprian Porumbescu pe străzi cu nume rusești, am aflat că locul în care Iancu Flondor a citit în 1918 proclamația unirii Bucovinei cu România poartă azi numele unui patriot ucrainean.


Simțeam că vreau să mă urc pe vreo statuie în centrul Cernăuțiului și să flutur tricolorul nostru. M-am lămurit însă repede că nu e cazul când m-am regăsit în caracterizarea pe care Vasile Bâcu a făcut-o unor români din Cernăuți, neștiind că vorbește și despre mine: „sunt unii care se bat cu pumnul în piept, dar nu fac decât să agite apele”. „Lupta noastră e să păstrăm spiritul românesc viu, să construim școli în limba română, să-i convingem pe părinți că nu e inutil să-i învețe româna pe copiii lor, să avem presă și edituri în limba română, să ne putem sărbători valorile naționale, asta e lupta noastră. De restul nu se pot ocupa decât șefii de stat, când o fi momentul”. Vasile Bâcu e președintele Societății pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți. El ne-a însoțit o parte din călătorie și ne-a povestit ce greu le-a fost românilor din Ucraina în vremea sovietelor și cât de multe drepturi și-au câștigat ei în ultimii 20 de ani. Câte școli și câte edituri românești sunt acum în Bucovina de Nord, câte ziare sunt acum scrise în limba română și câte colaborări cu Basarabia și cu România au loc în fiecare an.

„Eminescu ne unește pe toți”, spunea cu o altă ocazie domnul Bâcu. Îl citez și acum, pentru că are dreptate.

Mai multe imagini din Cernăuți aici
Sursa: Laptopiseţul

Niciun comentariu: