duminică, 6 martie 2011

Maramureşul din dreapta Tisei, "cununa României"


Maramureşul istoric, zonă pe care marele poet şi publicist român Ioan Alexandru o numea, în 1977, în „Luceafărul”, cununa României, este cunoscut românilor mai ales datorită obiceiurilor şi portului unice. Totodată, amănuntele trecutului acestei părţi a României rămân necunoscute. De exemplu, nu mulţi cunosc faptul că sintagma „Maramureşul istoric” face trimitere la un teritoriu din care doar o treime se află în prezent în componenţa statului român, celelalte două, situate la nord de Tisa, făcând parte din Ucraina.

În numărul 2 al revistei „Dosarele Istoriei”, din anul 2003, Cristina Ţineghe, pe atunci arhivist drd., Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale, iar în prezent director al Direcţiei judeţene Ilfov a aceleiaşi instituţii menţionează că „dezmembrarea Maramureşului istoric reprezintă, în mare măsură, rezultatul deciziilor luate la Conferinţa de Pace de la Paris, for care a avut ca scop rezolvarea multiplelor probleme legate de dispariţia legică a Imperiului Austro-Ungar şi apariţia statelor naţionale”. Totodată, autoarea articolului din „Dosarele Istoriei” subliniază că rămâne deocamdată o dilemă cum a fost posibil ca Maramureşul pur românesc din secolul al XIV-lea să aibă, în secolul XX, o structură etnică majoritar ruteană.

„Protocolul cu privire la regimul proprietăţilor din zonele de frontieră”

Sărind puţin peste evenimentele care au avut loc de-a lungul timpului, aflăm că delimitarea frontierei româno-cehoslovace se definitivează la 4 mai 1921, odată cu încheierea, la Praga, a „Protocolului privitor la regularea unor amănunte ale frontierei între România şi Cehoslovacia”, prin care graniţa se stabilea pe Tisa. Pentru reglementarea problemelor ce decurgeau din fixarea graniţei pe Tisa, au fost încheiate acte bilaterale care statuau noua stare de fapt. La 6 aprilie 1925, se încheia, astfel, la Bucureşti, „Protocolul cu privire la regimul proprietăţilor din zonele de frontieră”. Conform prevederilor acestuia, trecerea frontierei se făcea pentru locuitorii din zona de frontieră pe baza unui certificat, iar pentru proprietarii de pământuri şi arendaşi, precum şi pentru personalul întrebuinţat la exploatarea agricolă, în virtutea unui carnet. Circulaţia proprietarilor şi a posesorilor de carnete de trecere era limitată la intrarea pe proprietăţilor lor şi la trebuinţele impuse de exploatarea acestor proprietăţi.

Este foarte important de menţionat că, prin delimitarea frontierei româno-cehoslovace, România a pierdut comunele curat româneşti de pe malul drept al Tisei: Slatina, Ocna Slatina, Biserica Albă, Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Lunca, Săpânţa, precum şi comunele cu populaţie jumătate română, jumătate ruteană: Brustura, Bedeu, Moora, Iholz, Apşa de Sus, Bogdan, Frasin, Remeţi etc; se pierdeau minereurile neexploatate şi apele minerale etc. Cei mai afectaţi de rezultatul acestor decizii au fost însă locuitorii comunelor Teceu, Bocicoiul Mare şi Lunca, cea mai mare parte a satelor rămânând peste Tisa.

Exprimându-şi părerea în legătură cu dezmembrarea Maramureşului, politicianul român Take Ionescu concluziona: „Dacă România, la Paris, ar fi avut înţelepciunea să discute frontierele noastre punct cu punct şi pe alte merite decât ale tratatului din 1916, sunt sigur că ar fi obţinut pentru Maramureş alte frontiere”.

Tot în revista “Dosarele Istoriei” sunt menţionate următoarele:

,,Diversitatea etnică a populaţiei din Maramureş era urmarea politicilor de colonizare, dusă de administraţia maghiară, şi de împământenire a evreilor”.

Rutenii – populaţie de origine slavă – s-au stabilit de-a lungul mai multor secole;

Germanii – prima şi cea mai masivă colonizare a lor s-a făcut între 1773 şi începutul secolului al XIX-lea;

Evreii sunt grupul etnic ce soseşte cel mai târziu, imigrând aici din Galiţia şi zone ale Poloniei şi Rusiei. Primul document ce aminteşte prezenţa lor este Conscripţia din 1728, când sunt amintiţi nouă evrei. La 1900 însă, ei reprezentau 18.8% din populaţie;

Ungurii sunt aduşi încă din secolul al XV-lea în zona Sighetului. Erau îndeosebi muncitori în saline sau funcţionari şi formau o populaţie compactă în plasa Şugatag şi la Sighet. Numărul lor se va reduce simţitor după Primul Război Mondial.

Aproape uitaţi

Despre comunităţile româneşti din dreapta Tisei, din regiunea ucraineană Transcarpatia (în limba ucraineană Zakarpatia), mulţi nici nu ştiu că există. Foarte puţini au fost cei care, după ce au aflat de existenţa românilor de acolo, au încercat cumva să-i ajute să-şi păstreze limba, portul şi tradiţiile româneşti. Însă, chiar şi fără ajutorul cuiva, maramureşenii de peste Tisa au reuşit să-şi păstreze toate aceste elemente cu ajutorul propriilor forţe şi dorinţei de a transmite urmaşilor ceea ce au primit şi ei, la rândul lor, de la bunici şi străbunici. De-a lungul timpului, populaţia maramureşeană din Transcarpatia s-a lovit de foarte multe greutăţi, însă a reuşit să treacă victorioasă peste ele.

Foarte puţini mai cunosc faptul că, la 1 decembrie 1918, alături de românii din întreaga Transilvanie, din Banat, din Crişana şi din Sătmar, la Alba Iulia au fost prezenţi şi cei de dincolo de Tisa, unde au făcut cunoscută dorinţa românilor de acolo de a constitui un întreg popor cu cel de pe malul stâng al Tisei. Atunci când s-a dat citire Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale, în care se vorbea despre întinderea României Mari „de la Nistru pân’ la Tisa”, aceştia s-au simţit uitaţi şi au protestat, cerând ca România Mare să se întindă „până dincolo de Tisa”.Cu toate acestea, doleanţele lor se pare că nu au contat, iar rezultatul este următorul: din 10.500 de kilometri pătraţi ai comitatului Maramureş, României i-au rămas doar 3.381.

Poate nu am fi ştiut toate aceste amănunte dacă nu s-ar fi născut, pe acele meleaguri, marele Ioan Mihali de Apşa, diplomatul care ne-a lăsat drept moştenire, întregului popor român, „Diplomele maramureşene din secolul XIV şi XV”. Iar el este doar unul din marele număr al românilor adevăraţi care vin din acele locuri de poveste, unde, potrivit istoricului Nicolae Iorga, s-a născut limba română. La Mănăstirea din Peri, între 1434-1437, s-a făcut prima traducere în limba română, constând în cărţi bisericeşti.

Mai mult de 30.000 de români, cât arată statisticile oficiale

Pe acele meleaguri, de-a lungul regiunii Transcarpatia, se întinde un şirag de sate şi comune româneşti deosebite, cu specific maramureşean. Printre cele mai frumoase şi bogate localităţi din imediata apropiere a României, incluse în raionul Teaciv, corespondentul satului Teceu din România, se numără Apşa de Jos, Slatina, Strâmtura, Topcino, Bouţu Mare, Bouţu Mic, Podişor, Cărbuneşti. Localităţi tot atât de frumoase sunt incluse şi în raionul Rahiv (Rahău): Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Plăiuţ, Dobric etc.

În urma recensământului din Transcarpatia, efectuat în 2001, s-a stabilit că populaţia românească din regiune alcătuieşte un număr de peste 30.000 de locuitori. Nu sunt cunoscute datele unui alt recensământ, mai recent, însă, cu certitudine, numărul românilor din Maramureşul de peste Tisa este, în prezent, mult mai mare decât cel stabilit la recensământul din 2001. Dacă luăm în considerare faptul că principalele comune româneşti de peste Tisa, Slatina, Apşa de Jos, Apşa de Mijloc şi Biserica Albă, au fiecare cel puţin câte patru mii de locuitori, putem să ne convingem că în regiune sunt mult peste 30.000 de locuitori, aşa cum arătau datele din 2001.

În toate aceste localităţi, oamenii vorbesc, simt şi trăiesc româneşte. Maramureşenii de peste Tisa îşi cresc copilaşii doinindu-le în limba veche, maramureşeană, o limbă care, spre deosebire de alte localităţi româneşti din celelalte regiuni ale Ucrainei, unde acestea există, în Transcarpatia s-a păstrat foarte bine. Cu toate acestea, în ultimii ani, politica statului ucrainean este de aşa natură încât începe să se simtă reducerea semnificativă a libertăţii de exprimare în limba română, pentru comunitatea românească din întreaga Ucraină, dar şi pentru celelalte minorităţi din această ţară, cărora li se îngrădeşte, prin diferite mijloace, libertatea de a „trăi” în limba maternă.

Tradiţii şi cultură
Dar, cu toate acestea, românii de peste Tisa, aşa cum am spus şi mai sus, nu se dau bătuţi, încearcă să facă totul pentru a salva, chiar şi în vremuri mai dificile, ceea ce este esenţial existenţei unui popor – limba şi tradiţiile. De-a lungul anilor, nimeni nu a reuşit să le ia religia, cultura, limba. Biserici vechi, de lemn, veghează de sute de ani, de pe dealuri înalte, Apşele de Jos şi de Mijloc, Slatina, Biserica Albă şi toate cătunele mici de pe lângă acestea.

Cea mai veche biserică de lemn din Apşa de Mijloc veghează de pe dealul satului încă de la 1428. O alta bisericuţă construită pe deal poartă hramul Sfantului Nicolaie şi datează din anul 1776. Monumentele de patrimoniu construite în stil maramureşean sunt acum închise, însă asta nu înseamna ca aici credincioşii nu mai au lacăşe de cult deschise. Alte doua mari biserici au fost ridicate în sat, arhitectura fiind precum cea de la marile mănăstiri. Şi la Apşa de Jos există două biserici vechi – una este de la 1561, iar cealaltă datează din 1776. Este foarte important de menţionat că toate aceste biserici sunt trecute pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

În ceea ce priveşte viaţa culturală a românilor din Maramureşul de peste Tisa, se poate spune că aceasta nu prea există, iar cauza este faptul că nu primesc, practic, niciun sprijin. În cazul în care vor să organizeze vreo sărbătoare, vreun festival folcloric, aceştia pun mână de la mână şi, cu resurse mai puţine, încearcă să rezolve situaţia. Dar se întâmplă foarte rar să aibă loc astfel de acţiuni. De exemplu, în fiecare an, în luna mai, maramureşenii de peste Tisa organizează Festivalul Creaţiei Populare a Românilor din Transcarpatia, care, prin rotaţie, ajunge în fiecare localitate românească din zonă. La eveniment, sunt prezenţi locuitori ai tuturor satelor din apropiere, dar sunt invitate persoane şi din România, Republica Moldova sau alte ţări unde trăiesc români. Aceasta se întâmplă doar o dată pe an.

O problemă a românilor din Transcarpatia o constituie lipsa informaţiei în limba română, aceştia având doar două ziare care apar o dată pe lună şi care, din cauză că nu au fonduri, este foarte posibil să fie închise, în viitorul apropiat, lucru care s-a mai întâmplat şi în anii precedenţi. De asemenea, neimplicarea autorităţilor române în viaţa fraţilor din Maramureşul de Nord este, în primul rând, şi cauza pentru care nici oficialităţile din Ucraina nu iau măsuri favorabile comunităţii româneşti de acolo. Sperăm însă că mesajul românilor din Maramureşul istoric de peste Tisa va fi auzit, iar cei din Ţară vor începe să se implice în viaţa lor, pentru că numai aşa va reuşi reîntregirea neamului românesc, chiar şi fără restabilirea graniţelor, ceea ce, în vremurile noastre, este imposibil, cu toate că sunt voci la Kiev care susţin că România ar dori, chipurile, să-şi revendice unele teritorii.

Bibliografie selectivă:

1.Ţineghe, Cristina (editor) – Dezmembrarea Maramureşului Istoric, decizii politice, reacţii şi consemnări în mărturii contemporane (1919-1923), Ed. Centrul de Studii pentru Resurse Româneşti, Bucureşti, 2009.

2. Marina, Mihai – Maramureşenii, portrete şi medalioane, Ed. Dragoş Vodă, Cluj- Napoca, 1998.

3. Românii – psihologie, identitate spiritual şi destin. Semne’ 94, 1995

Sergiu DAN

sâmbătă, 5 martie 2011

Curs online de Limba Română


Departamentul pentru Românii de Pretutindeni lansează programul „Curs de Limba Română”, cu scopul de a promova studiul limbii române în comunităţile româneşti de peste hotare.

Proiectul prezintă un caracter inedit, numărându-se printre puţinele resurse electronice disponibile care permit accesarea şi parcurgerea gratuită a unor module de studiu a limbii române.

Cursul se adresează românilor aflaţi în afara graniţelor care vorbesc limba română, însă nu au studiat într-o instituţie de învăţământ cu predare în limba română, precum şi celor care doresc să dobândească şi să îşi perfecţioneze cunoştinţele gramaticale şi de lexic.

Portalul vizează stimularea capacităţii de înţelegere, de dialog şi de asimilare a unei pronunţii corecte în limba română, fiind structurat în 3 module şi 30 de lecţii, formulate în funcţie de gradul de dificultate abordat. Cursul nu necesită cunoştinţe avansate de folosire a computerului, iar exerciţiile şi textele sunt însoţite de materiale audio şi ilustraţii care facilitează parcurgerea lor.

Acest portal poate reprezenta un instrument util atât pentru studiul individual, cât şi în cadrul orelor de limba şi literatura română.

Accesarea lecţiilor şi a modulelor este gratuită şi se poate face direct de pe pagina de index a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni sau introducând adresa http://www.dprp.gov.ro/elearning/.

Invităm presa de limba română şi mediul asociativ românesc din întreaga lume să susţină mediatizarea acestui portal ce are drept scop promovarea limbii române peste hotare.

Cursul de Limba Română a fost realizat cu sprijinul DRP, în cadrul unui proiect propus de Liga pentru Utilitate Publică.

Sursa: Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

miercuri, 2 martie 2011

Reportaj printre românii din estul Serbiei: "Identitătu' ne-am pierdut!"


Imaginează-ţi că te naşti, te căsătoreşti şi eşti înmormântat în sârbeşte, cu nume sârbesc. Nu ai auzit în viaţa ta de Mihai Eminescu sau de Mihai Vitezul, pentru că la şcoală nici în pauză nu se vorbeşte în limba română. Toţi eroii neamului de care auzi la şcoală sunt sârbi şi la serbarea de an reciţi poeziile clasicilor sârbi. Nu ştii să scrii ori să citeşti nici măcar un cuvânt în româneşte. La Biserică asculţi slujba în slavonă veche. Radiourile şi televiziunile nu emit un minut în limba română. Bine ai venit printre românii din Valea Timocului, estul Serbiei.

Am străbătut în două zile Valea Timocului şi dacă nu mă opream să vorbesc cu oamenii, aş fi ieşit din Serbia fără să ştiu că acolo trăiesc români încă de pe vremea lui Burebista.

Pe o distanţă de aproape 500 de kilometri nu am văzut niciun semn oficial al prezenţei românilor acolo: nu plăcuţe bilingve, nu biserici româneşti, nu ziare, nu şcoli. Nimic. Este un paradox major, pentru că legislaţia sârbă este extrem de generoasă în materie de minorităţi şi oferă grupurilor minoritare toate drepturile necesare păstrării identităţii - educaţie, biserică, mass-media, inscripţii publice oficiale. Nu am văzut nicăieri semne cât de mici care să demonstreze că în Timoc românii beneficiază de această legislaţie.

Zona a fost locuită de traci încă din mileniul 1 î.Hr. Teritoriul este inclus în anii 60 - 44 î.Hr statului dac condus de Burebista, pentru ca în anul 29 î. Hr să fie cucerit de Imperiul Roman, odată cu Dacia. După căderea Romei, Valea Timocului a intrat în Imperiul Bizantin. Spre sfârşitul secolului 14, zona intră sub stăpânirea Imperiului Otoman şi, în final, în 1833 este cucerită de sârbi, la care rămâne până în zilele noastre. Arealul locuit de români are 13.609 de kilometri pătraţi, cât două judeţe din România (foto dreapta).

Belgradul îi consideră "vlahi" (vlasi, în sârbeşte) pe românii din estul ţării şi susţine că vlahii şi românii din Serbia sunt două etnii diferite. E ca şi cum ai spune că nemţii nu sunt germani. Sau că maghiarii şi ungurii sunt două popoare diferite. Greci/eleni şi georgieni/gruzini sunt alte două exemple de denumiri care indică acelaşi popor. Valahi este numele dat de către alte popoare românilor din stânga şi din dreapta Dunării în Evul Mediu.

Astfel că în Valea Timocului figurează acum, în actele oficiale sârbeşti, doar 4.157 de români dar 39.953 de vlahi. Unii spun că ar fi de fapt 300.000 de români în Valea Timocului, alţii - 250.000. Indiferent de numărul lor, am întâlnit oameni care vorbesc limba română cu accent bănăţean. Cu unii am discutat fără probleme de comunicare. Bucureştean fiind, cu alţii am făcut eforturi să-i înţeleg, din pricina unor neologisme împrumutate de la sârbi şi unele arhaisme pe care nu le cunoşteam. Dar şi pe unii şi pe ceilalţi i-am înţeles. Şi ei pe mine.

Muşuroiul de românism
Am intrat în Serbia (Srbija) vineri la prânz, pe la vama Moraviţa, cu maşina. Am declarat că vizitez ţara în scopuri "educaţionale" şi am ieşit din vamă după aproximativ 20 minute, fără niciun fel de probleme, întrebări suplimentare sau percheziţii. Câmp deschis în stânga, câmp deschis în dreapta şi dealurile Vârşeţului în faţă.

Mă pufneşte râsul când trec pe lângă o troiţă ortodoxă maro în dreapta drumului, pentru că îmi amintesc cum în 2008 un oficial al Consiliului Europei venit să verifice situaţia românilor/vlahilor din Serbia se declara "mirat" de influenţa „exagerată" a Bisericii Ortodoxe Sârbe în recunoaşterea bisericilor româneşti în Valea Timocului.

Prima oprire în Serbia - oraşul Vârşeţ. Mic, cochet, ale cărui dealuri (Vrsacki Breg) se vedeau încă din vamă şi în care am văzut singura inscripţie în limba română din toată călătoria: la intrarea în Primărie, sub denumirea în sârbeşte.

Nu sunt încă în Valea Timocului, ci în Voivodina, în nordul Serbiei, acolo unde românii se bucură totuşi de unele drepturi. Cum ar fi o bibliotecă şi televiziune la Novi Sad, oraş în care locuiesc cel mult 800-900 de români. Ca şi cum statul român le-ar construi tătarilor din Dobrogea o bibliotecă pe undeva pe la Craiova.

Situaţia e mai fericită însă decât în Valea Timocului, aşa cum aveam să aflu în următoarele 48 de ore.

Un lucru "jenant"
În Vârşeţ (Vrsac în sârbeşte), care devenise în perioada comunistă "o butoalcă de românism", sunt acum peste 5.000 de români, aici fiind al doilea grup de români ca pondere din Voivodina, după cel din oraşul Alibunar, aflat mai în vest, spre Belgrad. La Vârşeţ funcţionează din 2005 consulatul general al României în Serbia şi o biserică ortodoxă română (foto dreapta). Aici românii au teatru, şcoli, grădiniţă, muzeu.

Aflu o poveste tristă de la Dorinel Stan, român originar din Srediştea Mică, localitate "pur românească" aflată la 10 kilometri de Vărşeţ: Episcopia Ortodoxă Română a Vârşeţului a acceptat în 2006 să îşi mute reşedinţa la Deta, în România şi a rămas doar cu administraţia la Vârşeţ.

"La negocierile dintre Biserica Ortodoxă Sârbă şi cea Română, fiecare a plecat de la un minimum de la care nu se cedează. BOR a cedat totul. Sârbii nici nu s-au aşteptat la asta. După canoanele slave, nu se poate să fie două episcopii în acelaşi oraş. Am zis bine, facem în altă parte, Serbia e mare. Dar ai noştri au acceptat ca sediul să fie la Deta, în România. Deci şi-au luat-o în bot. Şi trebuie să vă puneţi dumneavoastră întrebarea de ce a acceptat BOR una ca asta în 2006. E jenant".


Prostia omenească
M-am dus cu Dorinel (38 de ani) la o cafea la hotelul "Srbija" (foto dreapta). Am purtat o discuţie alertă şi cât se poate de directă. Sârbii au preluat conducerea organizaţiei care apără românii din Valea Timocului, aflu repede de la el, după primele cuvinte schimbate. Cum s-a întâmplat asta? A fost "prostia omeneasca": sârbii s-au declarat vlahi/români, au candidat la conducerea organizaţiei şi au obţinut majoritatea. După care au schimbat repede statutul: limba de comunicare a vlahilor/românilor a devenit limba sârbă în noiembrie 2010.


Ca şi cum 5 milioane de români s-ar înscrie în UDMR, ar prelua conducerea şi ar spune că limba maternă a maghiarilor din România este limba română.

"A fost o capcană. Fiecare apartenent al Consiliului trebuia din nou să îşi declare etnia. Nu îţi trebuia niciun fel de adeverinţă că eşti minoritar. Deci oricare sârb, croat, musulman, ţigan, putea să candideze. Consiliul românilor este condus acum de sârbi", îmi zice Dorinel.

S-au ataşat sârbilor!"Îl întreb şi de cealaltă organizaţie a românilor din Serbia - Comunitatea Românilor din Serbia (CRS), cu sediul la Vârşeţ, în Voivodina, nordul Serbiei. Dorinel (foto dreapta) începe brusc să vorbească din ce în ce mai repede, se precipită, începe câte 3-4 idei diferite, merge cu ele în paralel. Sare de la o idee la alta şi mă chinui să ţin pasul cu el. Parcă are tone de informaţii pe care vrea să mi le transmită şi nu ştie cum să o facă mai repede. E clar că am atins un punct sensibil.

CRS a fost înfiinţată la 24 noiembrie 1990 şi este cea mai mare şi puternică organizaţie a românilor din Serbia. Dorinel îmi spune că liderul ei, românul Ion Cizmaş, "a trecut de partea sârbilor", a fost iniţial pe baricadele românismului dar "s-a întors la 180 de grade".

Cu acelaşi of vorbeşte Dorinel şi despre singurul parlamentar român din Serbia, Ion Magda: "E la al doilea mandat dar n-a luat o dată cuvântul pentru români în Parlament". Lui Dorinel i se pare incredibil că "acum câţiva ani se discuta în Parlament problema valahă şi domnul Magda a ieşit din plen". "Magda şi Cizmaş s-au ataşat sârbilor, asta e clar, s-au ataşat sârbilor", repetă el.

"Timp de 20 de ani s-a vorbit despre unirea românilor din Voivodina cu cei din Timoc, dar în realitate nu s-a făcut niciodată nimic. Lucrurile au scăpat aici de sub control. Interesul nu este ajutorarea românilor", îmi spune Dorinel, vicepreşedinte al CRS.

El încearcă acum să-i unească pe românii din Voivodina cu cei din Timoc. Împreună ar deveni prima minoritate ca număr din Serbia şi "Guvernul nu s-ar forma fără români".

Restaurantul Lug şi "aşimilaşia"

Am plecat din Vârşeţ spre judeţul Branicevo, în care trăiesc oficial peste 16.000 de români/vlahi. În anul 1884, aici erau de aproape patru ori mai mulţi români. După ce am trecut prin localităţile Bela Krcva şi Kovin, am trecut podul peste Dunăre până în oraşul Smederevo. De acolo am ajuns repede în oraşul Pojarevăţ (Požarevac în sârbeşte, care se traduce prin "Podu Lung" ), unde în acte sunt 204 români.

Am intrat în restaurantul „Lug" ("dumbravă", în traducere, sau "un fel de pădure, la poalele pădurii") cu bogată tradiţie locală, vechi de vreo 20-30 de ani. Mese şi scaune din lemn, cu feţe de masă albă. Pe pereţi stau agăţaţi în cuie, vechi generali şi scene istorice sârbeşti, încadrate de rame elegante în stil baroc. Mesenii vorbesc în sârbeşte, chelnerul ia comanda în sârbeşte. De fapt şi numele restaurantului este în slavonă veche, cu alfabet chirilic: "ЛУЃ". Meniul nu e tradus nici măcar în engleză.

M-am întâlnit aici cu Dejan Ilic (40 de ani), român care îmi spune că ar fi trebuit să îl cheme Iliescu dacă nu-i era sârbizat numele. Când el s-a născut, părinţii care-şi botezau copiii erau obligaţi să le aleagă numele dintr-o listă cu nume sârbeşti aflată la biserică.

Comand un meniu "Ca la Gheorghe", o ruladă cu şuncă de pui şi caşcaval şi vorbim preţ de o oră despre diferenţele dintre români şi vlahi. Deasupra noastră, la televizor, se difuzează la postul naţional de televiziune sârb RTS (Radio-televizija Srbije) un documentar despre Ceauşescu. Dejan îmi spune despre televiziunile din Serbia că "astea şi bişerişile-s aşimilaşia". În Valea Timocului nu există mass-media în limba română, continuă Dejan. La posturile radio-tv, de stat sau private, singurele referinţe care se fac la românii/vlahi de aici sunt că, fie fură şi sunt delincvenţi, fie că ar avea pretenţii autonomiste, ultima idee fiind vehiculată în media de unii politicieni sârbi mai ales în perioadele electorale.

TRANSCRIPTUL DISCUŢIEI„Le e ruşine de limba română, că e limbă de ciobani şi e limbă proastă"

- Ce eşti, Dejan? Sârb, român, vlah?

Păi ştii cum e? Sârbii ne zic vlahi, dar noi suntem români, vorbim româneşte. Limba noastră am învăţat-o de la ai noştrii ăi bătrâni, de la moşii noştri, de la strămoşii noştri. Noi nu am mers nici o zi în şcoală românească, nu avem astea. Doar în şcoli sârbeşti am mers. Până la 7 ani eu nu am ştiut o vorbă sârbească. După aia, la şcoală, am învăţat.

- Până la 7 ani ai vorbit numai româneşte în casă?

Da, cu mama şi cu tata, numai româneşte. Cum vorbim noi acuma. Bunica mea are 78 de ani şi nu ştie sârbeşte. 3-4 vorbe ştie sârbeşte, atât. Nu ştie nici numele să şi-l scrie în sârbeşte.

- Acum acasă ce vorbeşti?

-Eu cu a mea muiere vorbesc româneşte. Dar statul săvârşeşte aişi la noi asimilaşie rău. Vrea să nu fim români...că limba română e limbă de ciobani şi e limbă proastă. Pe părinţii mei i-au bătut la şcoală că au vorbit româneşte. Eu am fost în magură, în ceaţă, până am dat de Internet. Eu nu am ştiut ce-i aia vlah, unde-i istoria la vlahi, pe ce limbă vorbesc ei. Sârbii ne zic vlasi.

- Ai auzit de Mihai Viteazul?

Acum da, ştiu. Ştiu şi cine e Vlad Ţepeş şi cine e Mihai Viteazul, cu Internetul m-am lămurit. Altfel nu am ştiut, nu aş fi avut de unde. Noi am fost pitulaţi. Ne-au pitulat să ne facă sârbi, să fim sârbi. Pe mulţi le-a băgat în creier că sunt sârbi. Când îi întrebi pe limba lor ce vorbesc, îţi spun că româneşte, când îi întrebi ce sunt, îţi spun că io mi-s sârb, vlah. Dar el nu ştie. Oamenii nu ştiu istoria lor, ne-a pitulat statul 200 de ani, ne-a minţit că nu suntem români. Oamenii nu sunt informisiţi.

- Ştii vreun cântec românesc?

Mai ştiu, am auzit de la ai mei ăi bâtrâni, când eram mic. Dar nu mai ştiu cum merge până la cap. Ştiu unul când îi spui copilului la cap, când e copilul mic:

„Mânuşiţă frântă /
Carămiţă frântă, /
Moşul cu toiagu', /
Baba cu şiumagu'"

Nu ştiu dacă ai auzit vreodată. Bunica mea foarte curat o vorbit, da' noi vorbim din ce în ce mai amestecat. Zicea baba mea "să te duci peste Mureş" când o necăjea cineva.

- Cum adică?

Acum am aflat că Mureşul e o apă. Da' atunci nu se ştia. Aşa era vorba, da nu se ştia de unde vine.

- Legende româneşti ai auzit?

Nu am avut, doar legende sârbeşti. Ne povesteau de Crainici Marko, de ţar Lazar, de toată istoria sârbilor. De-a noastră nimic nu s-a pomenit.

- Ai prieteni care spun că ei nu sunt români?

Am, am mulţi, zic că sunt sârbi şi fug de limba română.

- De ce?

Păi eu am văzut de ce, îţi spun şi ţie. Ei vâd limba română ca o ruşine, că e o limbă proastă a lu' oameni care păzesc oile, ciobani, păcurari cum spunem noi. Că aceea e o limbă proastă şi ei toţi fug de limba aia pentru că ei nu ştiu care este a lor istorie, nu ştiu care este statul lor, nu ştiu nimic. Că lor sârbii le-a pus un complex inferior, că ar fi mai mici decât sârbii şi le e ruşine.

Eu când merg pe la oraş şi spun «Bună Ziua», îmi întoarce « Dobar Dan», îi e ruşine să vorbească pe limba română. Dar eu m-am trezit, eu ştiu acum că sunt român şi la recensământ o să scriu acolo că sunt român.

Puţini care vor să se declare români. Pe oamenii români nu îi interesează cultura lor, nu îi interesează poporul lor, nu îi intereseşte nimic şi e păcat. Nu au în gând că-s români, ci că sunt vlasi. Dacă îi întrebi ce e aia vlah, păi zic că «Nu ştiu».

Dacă îi zici că e român, sare în sus, ca cum îl arzi cu apă, ca şi cum îi zici că e indian. Au venit lucrători din România, care fură, sunt nebuni, sunt oamenii de la fund. Şi ei românii ăştia i-au văzut, nu au văzut români din România care sunt intelectuali, doar românii ăştia care fac prostii, care fură. Eu ştiu că nu e aşa. La noi se zice aici, nu ştiu cum se zice la voi,că «în tot grâul îi măzăre». Nu poate să fie tot poporul bun.

- Copiii tăi în ce limbă vorbesc?

Ei doar înţeleg româneşte. Dar nu vorbesc. Vorbesc doar sârbeşce. Le e ruşine când eu ies afară din casă, îmi zic "Tati, Tati, tati! Taci! Să nu audă vreunul".

Noi trăim printre sârbi. Sunt foarte mulţi români sârbizaţi, care stau acum la oraş. Eu ştiu că până ajung la mine acasă sunt 20 de case de români. Dar ei nu vor să vorbească în româneşte, le e ruşine. Când le vorbesc, întorc capul, le e ruşine de limba română. Mie nu mi-e ruşine, eu tot mai tare vorbesc, să mă audă toţi.

- Ai fost în România?

Nu, dar vreau să ajung la primăvara să ajung să beau o cafea în Turnu Severin. Vreau să văd şi eu odată mama-ţară.

- Cum poţi să iubeşti România dacă nu ai văzut-o niciodată?

Eu aşa mă simt, mie mi-e drag când aud de România. Şi când joacă fotbalul, eu ţin cu România, ştiu că ai noştrii sunt în galben, culoarea noastră este galben, toate cântecele alea bătrâneşti sunt cu galben.

- Cum crezi că e în România?

Eu cred că românii sunt moi, buni, blânzi, nu ca sârbii. Sârbi-s aşa...circulă o vorbă, «sârbacici». Cum e capră sârbacică (râde).

- Ai fost vreodată la o slujbă românească?

Nu. Mi-e păcat când văd în ce situaţie e poporul nostru. În 10-15 ani, dacă noi nu avem biserici, şcoale, medii (mass-media), o să se piardă, pentru că generaţiile mai mici care vin, ei nu mai ştiu. Toţi îs sârbiziţi.

- Ştii să citeşti în limba română?

Nu ştiu, am tare voie să învăţ, dar nu am unde.

- E vreun ziar aici în română?

Nimic, nimic, nici nimic.

- Dar la televizor?

De unde? Nimic, ioc, medie nimic. Româneşte nu avem niciun secund, nimic nu avem.

- Crezi că Serbia se comportă bine cu românii?

Eu zic că nu. Face rău cu noi, vrea să ne facă asimilare. Am citit acum că nu au făcut asimilare turcii cu noi, decât când au pus sârbii mâna pe noi, 1833. De atunci ne-a dat numele, prenumele sârbeşci, atunci s-au apucat să ne pierdem mânăstirea, să nu avem niciun fel de contact cu istoria, cu nimic, să gândim cu creierii ca sârbi.Sârbii au a lor cultură, artişti, noi nu avem nimic. Identitătu ne-am pierdut.

- Ce ai vrea să înveţi să scrii în româneşte?

Luptă până la libertate.
Îi scriu pe spatele cărţii mele de vizită, în româneşte, "Luptă pentru libertate" şi Dejan îmi "mulţămeşte".

Sursa: Adevărul