sâmbătă, 13 noiembrie 2010

MOROŞENI AU FO Ş-OR HI

Păstrători de tradiţie şi limbă

Tisa face un zgomot nemaipomenit, apa – „clocoteşte”, de parcă şi-ar cânta simfonia. Sunt la centrul geografic al Europei, aflat în apropiere de satul Dilove din regiunea Transcarpatică a Ucrainei. Curios lucru, cel puţin pentru mine, există trei vestigii care indică acest fapt. Primul – o bornă cu alb şi albastru, instalată în 1887, pe timpul imperiului Austro-Ungar; al doilea – o plăcuţă fixată pe timpul Uniunii Sovietice; al treilea – un monument construit după ce Ucraina îşi declară independenţa.

În latină, pe indicatorul austro-ungarilor scrie: “LOCUS PERENNIS DILICENTISSIME CUM LIBELLA LIBRATIONIS QUAE EST IN AUSTRIA ET IN HUNGARIA CONFECTACUM MENSURA GRADUM MERIDIONALIUM ET PARALLELOUMIERUM EUROPEUM MDCCCLXXXVII”, adică: „Loc etern. Folosind aparate special fabricate în Austria şi Ungaria ce măsoară meridiane şi paralele, s-a fixat extrem de precis Centrul Europei. 1887”. Aproape de inima geografică a continentului, pe malul drept al Tisei, îşi scrie istoria din vechime o salbă de sate româneşti. Despre ele şi despre oamenii de aici prea puţin se scrie. Unii colegi din presă mi-au spus că nici nu ştiau că în regiunea Transcarpatică a Ucrainei sunt o mulţime de sate româneşti. Alţii, după ce le-am spus şi i-am îndemnat să meargă acolo, au invocat diverse motive, ba că e prea departe, ba că e obositor. Ajung pentru a doua oară în Maramureşul istoric, în satele urmaşilor demni ai dacilor liberi. Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Slatina, Biserica Albă, Strâmtura, Topcino, Bouţu Mare, Bouţu Mic, Podişor, Cărbuneşti, Plăiuţ – aici trăiesc de sute de ani cei care au stat la temelia neamului românesc, de aici a pornit limba română, datina strămoşească etc. Oamenii locului ştiu mai bine istoria lor - cea adevărată, şi nu au nevoie de una fabricată la Kiev. Doar stând de vorbă câteva minute lesne îţi dai seama cât ţin de mult la limbă, tradiţie şi neam. Chiar dacă li s-a impus pe timpurile sovieticilor glotonimul de limbă moldovenească, oricum ei dintotdeauna au ştiut că vorbesc româneşte şi sunt români. Doar în actele oficiale numele localităţilor româneşti din dreapta Tisei au fost schimonosite, în schimb localnicii le-au spus aşa cum ştiau din moşi-strămoşi. Aici, în dreapta Tisei sunt cele mai vechi aşezări româneşti, populate cu demnitate de urmaşii adevăraţi ai dacilor liberi. Se spune că de prin Maramureşul istoric a descălecat Dragoş către Moldova şi tot de aici porneşte graiul pur românesc. Şi astăzi dacă stai la sfat cu moroşenii poţi observa graiul lor parcă luat din cronici. Limba românească veche şi-n înţeleaptă, vorba lui Eminescu, a fost pe parcursul anilor liantul de păstrare a identităţii româneşti. Nu este întâmplător că de acolo de unde porneşte inima limbii noastre, din Maramureşul istoric, de la Peri, rebotezată de ucraineni Gruşevo, acolo unde s-a aflat Mănăstirea „Sfântul Arhanghel Mihail”, au fost tipărite primele traduceri ale cărţilor sfinte în româneşte.Prima dată, fără a şti de eveniment, am avut norocul să ajung la Conferinţa românilor de pe malul drept al Tisei. Unii ar zice că e vorba de întâmplare, eu, cred, însă, că a fost voia Celui de Sus. A doua oară, iarăşi, fără a şti din timp, am ajuns la un eveniment foarte interesant – Festivalul Regional al Creaţiei Populare Româneşti din Transcarpatia. De Duminica Mare, când aerul e plin de fel de fel de miresme, la Biserica Albă, sute de români s-au adunat pentru a prezenta ce au mai bun: tradiţii, meşteşuguri, obiceiuri etc. Festivalul, ajuns la cea de-a 20-a ediţie, adună voci frumoase, dansatori deosebiţi, meşteri populari iscusiţi din localităţile româneşti de pe malul drept al Tisei. În scenă e mare veselie, atmosfera e încinsă de coconi moroşeni, aşa cum le spun ei copiilor, apoi, rând pe rând, vin artişti de diferite vârste. Când îi privesc, îi ascult, constat că în tot ceea ce fac sunt plini de trăire, cântă - nu doar pentru că aşa li se cere, ci pentru că asta le vrea sufletul, joacă – pentru că astfel ştiu mai bine să arate cine sunt. Gheorghe Berinde, primarul de la Biserica Albă, spune că prin acest festival se demonstrează că nu se pierd tradiţiile culturale româneşti. „Ne-am păstrat pentru că tare suntem uniţi şi nu ne asimilăm, pentru că limba, portul şi tradiţiile ni le purtăm aşa cum a fost şi o sută de ani în urmă şi mai mult. Aici, putem şi arătăm că noi în zona aceasta suntem stăpâni – comunitatea română”, zice primarul. Mai bine de zece ani a fost prin alte părţi, a făcut studii la Ivano-Frankovsk şi Moscova, însă mereu a dus dorul de limba română. Acolo, mai mult ca nicicând a simţit că are nevoie de cultura românească, de izvorul spiritualităţii de acasă. Vasile Mihalca, om de afaceri de la Slatina, susţine acest Festival, argumentând: „Dacă noi n-om sta piept la piept, mână la mână atunci nu avem un viitor! Se ştie că poporul fără istorie nu are viitor”. Dânsul şi-ar dori că astfel de festivaluri, sărbători să fie organizate cât mai des, or prin promovarea valorilor se simt mai puternici, mai uniţi.Îl întreb ce înseamnă pentru el folclorul românesc, răspunsul lui mă pune pe gânduri, adică să caut şi eu prin trăirile mele: „Dacă cântă cetera (n.r. – vioara), te doare inima? Acesta e sângele nostru, muzica noastră, ceea ce ne-au lăsat strămoşii noştri. La noi n-o depins niciodată cine suntem scrişi în actele oficiale, pe noi ne-a interesat cultura noastră, ospitalitatea noastră ca români. Oricine a venit aici a rămas mulţumit. I s-a atras atenţia. Noi suntem români sub orice vremuri, regimuri, noi suntem români care primim pe toată lumea. Nouă ne place să trăim aici, nouă ne plac tradiţiile. Suntem oameni muncitori, iubitori de oaspeţi. Asta-i a nost!!!”Elvira Chilaru, de la radioteleviziunea din Ujgorod, originară din Basarabia, realizează de trei decenii emisiuni despre românii din Transcarpatia. Zice că de fiecare dată constată că moroşenii sunt ataşaţi de pământul lor, de cultură, de limbă română, de spiritualitate. Colega îmi spune: „Hai să ne amintim de jocul nostru din Basarabia?… E unul parcă rupt de pământ, de realitate – picioarele ridicate cât mai sus. Aici, însă, parcă ar fi o spirală a vieţii. E încântător să vezi cum joacă, cântă, vorbesc!”Din folclorul de aici Elvirei Chilaru îi place tot ceea ce este legat de dor, un sentiment pe care-l trăieşte uneori durut orice om aflat departe de casa părintească. „Nu uit cântecele de-acasă, ele sunt icoana sufletului meu, dar am îndrăgit şi folclorul moroşenesc. „Sărăca inima me” aici se cântă într-un fel de te ia de inimă şi te duci în amintiri”, zice colega. Mărioara Popovici e din Slatina, localitate „botezată” de ucraineni – Solotvino, solistă a formaţiei „Florile Tisei”. De mică a început a cântă, iar regretatul ei tată era un ceteraş (n.r. viorist) renumit. „Cândva ziceam şi la zongură (n.r. chitară), acum numa horesc (cânt)”, îmi spune Mărioara. Artista afirmă cu mândrie: „La noi în satele româneşti tradiţia se mai ţine aşa cum a fost din moşi-strămoşi. Au încercat unii cumva să ne abată de la românism, dar cu ajutorul Domnului ne-am păstrat tradiţia. Ne stăruim şi copiii noştri să ştie de unde pornim, ne stăruim pe cât se poate să nu ne pierdem”. Mai multe cocoane (fetiţe) mi-au spus că le place a hori (cânta) şi că au învăţat de la cei mai bătrâni sau de la profesorii de muzică. Şi pentru că sunt moroşence şi nu pot vorbi, aşa pur şi simplu!, mi-au şi cântat ceva foarte vechi.Pălăguţa şi Dumitru Hodor sunt din Slătioara, judeţul Maramureş, România, au trecut Tisa şi-au venit cu drag să-i admire pe moroşenii despărţiţi de ei doar de-o apă. Mulţi ani de-a rândul ştiau că pe malul drept al Tisei trăiesc români, însă nu aveau dreptul să treacă. S-a împlinit, într-un fel un vis. Bătrânii sunt foarte pitoreşti, îmbrăcaţi în port tradiţional, îmi spun, oarecum entuziasmaţi că: „maramureşenii de pe malul stâng nu se deosebesc de cei de pe malul drept. Portul, horele şi graiul sunt aşa ca pe la noi”. „O să mai trecem pe aici că tare ni-o plăcut!”, afirmă mătuşa Pălăguţa. Moş Dumitru e mai scump la vorbă, dar zice şi el: „Am văzut lucruri frumoase care se păstrează aici”. Mătuşa nu mă lasă cu una-cu două, îmi zice şi o strigătură şi îmi promite că data viitoare când o să ne întâlnim o să şi horească (n.r. cânte). Biserica Albă, localitatea în care s-a desfăşurat Festivalul Regional al Creaţiei Populare Româneşti din Transcarpatia, e una „bătrână”, precum zic oamenii locului. Chiar dacă nu apare pe harta Ucrainei şi nici pe cea a regiunii Transcarpatia, aceasta are o pornire istorică foarte veche, de prin anul 1373. Se presupune că toponimul ar fi provenit de la un lăcaş sfânt care se află pe malul Tisei şi era de culoare albă. Cu timpul, apele au şters-o de pe faţa pământului, însă denumirea pentru localitate a rămas. Chiar dacă ucrainenii i-au spus localităţii Bila Ţerkva, românii de aici au zis dintotdeauna: „Am fo ş-om hi în veci din Biserica Albă!”

Dinu RUSU
, Biserica Albă, Transcarpatia

Niciun comentariu: