luni, 31 mai 2010

CRASNA – SATUL ROMÂNILOR DE LA POALE DE CARPAŢI

Dinu RUSU
Moldova, Chișinău

... Plecam spre dulcea şi trista Bucovină, partea de românime înstrăinată, furată şi uitată. În gând îmi veneau spusele lui Alexandru Vlahuţă: „... numele tău ne doare să-l rostim; şi străbătându-ţi fermecătoarele drumuri, ochii noştri nu-ţi pot privi podoabele decât printr-o perdea de lacrimi”. Între emoţii şi noduri în gât, între replici şi tăceri inexplicabile, încape un mare dor – Bucovina, ţara falnicilor fagi, ţara oamenilor dragi. Dar... cui îi pasă de sentimente într-o ţară (Ucraina) minată de fel de fel de suspiciuni vis-a-vis de românii care locuiesc de sute de ani aici? Ajuns la Cernăuţi trebuie să te conformezi unor realităţi bizare şi oricât ai încerca să explici, oricum nu eşti înţeles. La Autogară, mi se spune, într-o limbă stâlcită, că în Ucraina nu există nicio localitate cu numele Crasna şi că sigur am confundat ceva. Sigur, în nomenclatorul lor nu este de găsit, pentru că de la 1940 au schimonosit acest toponim, o procedură practicată în cazul multor localităţi româneşti. De altfel, Crasna a fost „rebotezată” de ucraineni – Krasnoilsk şi asta pentru a şterge pecetea domnească, pentru a se „autoconvinge” ca acesta, cică!, este un oraş de-al lor. Au construit câteva blocuri, nişte fabrici şi uzine, şi gata... Dar nu au putut schimba sufletul românului. Aici, peste tot eşti salutat în dulcele grai al lui Mihai Eminescu, ţi se vorbeşte frumos şi nuanţat şi se apelează, cu mare îndrăneală, la istorie, pentru a arăta că ei sunt demni urmaşi ai faimoşilor domnitori. Chiar dacă tăvălugul timpului a fost nemilos şi continuă să mai fie, românii de la Crasna, Storojineţ, vorbesc cu mândrie despre ceea ce au ştiut să păstreze cu sfinţenie, despre dragostea lor deosebită faţă de valorile lăsate de strămoşi.

Istorie şi credinţă
Crasna este o vechi localitate de răzeşi români, atestată documentar la 15 iunie 1431, pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Aceasta se află pe pârâul Sireţel, între baştina lui Iancu Flondor - Storojineţ -, şi locul de veci al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt - Putna. Potrivit istoricilor, primul proprietar a fost spătarul Şandru, care stăpânea satul cu mult înainte de prima menţiune. Reprezentantul de frunte al Şcolii Monografice, Henry H. Stahl susţine că din cele 755 de sate menţionate în documente până la 1449, mai bine de 600, printre care şi Crasna, au hotare străvechi, dinainte de întemeierea Principatului Moldovei (1359). Documentele vremii mai amintesc că în această localitate a existat şi o prisacă ce aparţinea Mănăstirii Putna, iar pădurile din jurul aşezării erau propiretatea boierului Alexandru Ilschi. Acesta a şi zidit la Crasna, la 1792, o biserică din piatră, cu hramul „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”. În biserica veche, pe peretele de la balcon, drept amintie au fost pictate două tablouri care amintesc de ctitorul Alexandru Ilschi şi de soţia sa, Ana. Alături este şi pisania de pomenire, care mainteşte tuturor enoriaşilor: „Această sfântă biserică, unde este hramul „Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul”, este zidită din temelie de Alexandru Ilschi şi soţia sa Ana, întru veşnică pomenire, în anul 1792, iunie”.
Peste ani, satul s-a mărit şi, astfel, vechiul lăcaş sfânt a devenit neîncăpător. La 1 aprilie, crăsnenii au pus temelia unei noi biserici, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”. Timp de 18 luni, atunci când condiţiile meteo permiteau, fără implicarea tenhicii, au muncit la zidirea lăcaşului. La 14 octombrie 1991, de „Acoperământul Maicii Domnului”, stil vechi, biserica a fost sfinţită de către PS Onufrie, Episcopul Cernăuţului şi Bucovinei. Noul sfânt lăcaş al crăsnenilor, potrivit specialiştilor, a urmat stilul brâncovenesc. Important este că, aici, în spritul locului, a fost plasat un candelabru deosebit – confecţionat din coarne de cerb. De altfel, acestea sunt o mândrie a Bucovinei. Or, se spune că cele mai măreţe coarne de cerb provin din Carpaţi, ele având 44 de raze şi o greutate de aproape 34 de kg.

Minunile Maicii Domnului
Marea dragoste a crăsnenilor pentru credinţa strămoşească a fost binecuvântată de Cel de Sus cu o Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul. Hramul acesteia este sărbătorit, în fiecare an, de Vinerea Luminată. Precum rugul ce ardea şi nu se mistuia, aşa şi sfânta ta icoană făcătoare de minuni, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, luminează părţile Crasnei, izvorând din belşug minuni şi arătând lumii a ta mijlocire către Dumnezeu, pentru poporul nostru creştinesc”, astfel începe „Acatistul”. Icoana a fost pictată în anii 50 ai secolului trecut de către artistul plastic rus Smirnov. În timpul liber, plasticianul prefera să înfăţişeze chipurile sfinte. Astfel, era rugat de creştini să le mai picteze câte-o icoană. Dând dovadă de o credinţă nestăvilită, Smirnov, adesea, nu le cerea bani. Lucrarea „Maica Domnului cu Pruncul” pictată pentru Istratie Andronic a fost dăruită familiei lui Mihai Mitric de la Crasna, care a păstrat-o cu sfinţenie, alături de alte icoane, la fel primit în dar. Mulţi ani la rând aceste vestigii ale credinţei strămoşeşti au fost ascunse, din cauza timpurilor tulburi, prigonirii bisericii şi oamenilor care credeau cu tărie în Cel de Sus. Deţinătorii icoanelor au plecat la Domnul, iar urmaşii, doar pentru memoriei părinţilor, le-au păstrat, fără a cunoaşte adevărata valoare a lor.

Prin 1995, în Ajunul Floriilor, soţia lui Constantin Mitric, feciorul regretatului Mihai Mitric, a observat un strop, asemenea unei lacrimi, pe chipul Maicii Domnului. Minunea s-a repetat de câteva ori, iar deţinătorii au hotărât să jertfească bisericii această sfinţenie. În cea de-a treia de Paşti familia Mitric a adus icoana la sfântul locaş de la Crasna – „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”. De Sf. Gheorghe, 6 mai, stil vechi, se spune că atât preoţii, cât şi enoriaşii au simţit o mireasmă deosebită ce venea de la icoană, iar la 12 mai, de ziua Sfântului Apostol Iacov, pe faţa Pruncului Iisus, a început să iasă din abundenţă mir. Ulterior, acesta a acoperit toată icoana, pătrunzând până pe spate. Acatistul spune că din petele de mir s-a conturat chipul Mântuitorului, aidoma celui pictat pe faţă. Creştinii au înţeles că aceasta este o adevărată minune şi au început a se ruga cu tărie. Astfel, mulţi au cunoscut vindecări miraculoase. Din aceeaşi sursă aflăm că un adolescent, pe nume Lucian Procopoae, care suferea de o boală, încă de pe când era mic, a simţit un cutremur în tot corpul, în timp ce se ruga la icoana Maicii Domnului cu Pruncul, apoi a fost pătruns de o linişte şi o bucurie de nedescris – s-a făcut bine.

„Ne-ai auzit, Maică Precurată rugăciunile şi ne-ai ocrotit de revăsările apelor, iar în vreme de secetă ne-ai rourat câmpiile, fiindu-ne totdeauna mijlocitoare către Domnul. Noi slăvind îndurările tale de Maică cu mulţumire cântăm lui Dumnezeu: Aliluia”, se mai spune în „Acatist”.
Arhiva Bisericii deţine alte sute de mărturii cu referire la minunile celor care s-u rugat Sfintei Fecioare şi Fiului Iisus. În viitorul apropiat se prevede editarea unei cărţi în care vor fi plasate toate faptele revelatorii.

Amintiri despre...
Nea Gheorghe Ursachi este palamar la biserica de la Crasna. Vorbeşte cu multă dragoste despre credinţă şi spune că vine foarte multă lume şi fiecare ajută cu ce poate. „Oamenii de aici sunt buni şi nu se plâng că le este greu. Mereu sunt cu grija la Domnul şi cred că asta-i cel mai bine. Mă bucur că slujbele le ascultă şi tinerii şi că la şcoală se învaţă religia. E un lucru foarte bun credinţa, îi face pe oamenii să fie mai altfel, să se ajute, să se iubească”, spune nea Gheorghe Ursachi.
Cei de la Crasna, de Sfântul Ilie, 2 august, stil vechi, merg cu toţii la cimitir pentru a-i pomeni pe răposaţi. În această zi sunt sfinţite mormintele şi se dă de pomană.
În ograda celor două biserici se află şi o veche căsuţă ţărănească din lemn, pe vremuri casă parohială, acum Muzeul „Mihai Eminescu”. În una din odăiţe sunt ulcele de lut de diverse mărimi, vase pentru lapte, pentru făcut pâine, străchini, unelte de prelucrat pământul etc. În alta – cărţi, documente şi fotografii care amintesc de Mihai Eminescu. Potrivit datelor, la 1871, poetul ar fi trecut pe aici în drum spre Putna, unde aveau să se desfăşoare diverse manifestări prilejuite de marcarea a 400 de ani de la înălţarea mănăstirii.

Viaţă în port naţional
Mătuşa Varvara Percic se apropie de 87 de ani, dar este o prezentă pitorească peste tot. În ziua în care am fost la Crasna, am întâlnit-o, absolut întâmplător, dar în căutare de eroi. Am fost impresionat de flerul comunicării şi de portul naţional al ei. Îmi spune că e din neamul lui Schipor, un român din Vicov, şi că s-a născut într-o familie cu şapte copii: patru fete – toate văduve acum - şi trei băieţi, dintre care nici unul nu mai trăieşte. A făcut cinci clase la român şi-i plăcea foarte mult istoria, fiind interesată, mai ales, de Marea Unire de la 1918. „Am primit şi coroniţă pe cap”, se laudă mătuşa Varvara.
La 19 ani „este luată” de Nicolae Percic şi vine la Crasna. Au trăit jumătate de secol împreună, au gustat şi binele, şi răul. O viaţă plină de griji, de sentimente, de emoţii, de frică. „Toamna ne-am luat şi-n primăvară s-o dus la concentrare, la români. Dupa asta, l-au dus la Baia Mare să facă poduri, ş-apoi la Vidra. Când s-o început războiul l-au departe, tocmai la Bug”, povesteşte mătuşa Varvara. Povestea lor de viaţă e una interesantă, pe alocuri şocantă, de alfel, similară cu a multor români „furaţi” de imperiul răului. La vârsta-i înaintată este incredibil cum îşi aminteşte şi cele mai mici detalii – evacuari, pribegii, reveniri acasă, un permanent du-te-vino. Pe oricine poate impresiona curajul acestei femei, care şi-a luat în piept viaţa, chiar şi pe timpul războiului, când frontul ajunsese la Crasna, ieşind la muncile câmpului, arând şi semănând, or trebuia să-i hrănească şi să crească pe copii.

Acum doi ani, preşedintele ucrainean, Victor Iuşcenko, i-a oferit o medalie de combatant în cel de-al doilea război mondial şi o pensie pentru că a arat, semănat şi recotat pe linia frontului în timpul războiului.
Împreună cu soţul au crescut şi educat trei copii – o fată şi doi băieţi. Acum şapte ani, Nicolae Percic a plecat în lumea celor drepţi. „A fost un om tare puternic, dar aşa i-o fost dat”, zice mătuşa. Se bucură că-i are alături pe copii, dar şi de faptul că mai are puteri să se îngrijească singură. „Omul bătrân totdeauna supără, dacă mai poate face ceva, parcă, stinghereala nu-i atât de mare”, zice mătuşa Varvara.
Şi chiar dacă picioarele, uneori, o mai supără, în fiecare duminică, se trezeşte cam pe la 04.30, pentru a ajunge la biserica de la Crasna, care e la distanţa de vreo 3 km de casa ei. E o mare bucurie că poate să se roage la Cel de Sus, dar şi prilej de a se vedea cu celelalte trei surori. Mătuşa Varvara este una dintre cele mai longevive persoane de la Crasna, de aceea, oricine îi solicită părerea, pentru că un cuvânt spus de ea cântăreşte, de fiecare dată, foarte mult.

Suntem români şi atât!
Ludmila Bobu este directoarea gimnaziului de la Crasna, inaugurat în anul 2002 cu suportul Guvernului României. Conduce un colectiv de 52 de cadre didactice, dintre care 13 au depăşit vârsta de pensionare. Majoritatea profesorilor tineri sunt originari din Crasna. Problema cea mare este lipsa literaturii artistice. „De multe ori ni s-a promis ajutor, dar, deocamdată, doar cu asta am şi rămas. Acum este foarte greu să aducem cărţi din România şi Republica Moldova, ni se pun mereu piedici. De aceea, cred că ar trebui să se facă ceva la nivel oficial”, susţine Ludmila Bobu.
Doamna directoare spune că oricât au dorit autorităţile ucrainene să le ştirbească demnitatea de români, să–i facă să uite de unde pornesc, nu le-a reuşit. Cel mai ciudat este că în acte figurau ca români, dar la şcoală erau impuşi să folosească glotonimul „moldovenească” pentru limba în care studiau. Şi mai bizar este că unii sunt declaraţi ucraineni sau ruşi, pe când ei provin din familii de români.
Cu mare mândrie, Ludmila Bobu spune că instituţia de învăţământ de la Crasna a fost printre primele care a trecut la studierea limbii române cu grafie latină. „Oricum, aici, niciodată, locuitorii nu şi-au spus că sunt moldoveni, ci au susţinut sus şi tare că ei sunt români”, susţine directoarea.

Olga Popescu, profesoară la gimnaziul de la Crasna, spune că programul este unul foarte greoi şi învechit, iar copiii nu sunt deloc cointeresaţi. De aceea, crede că ar fi cazul să se renunţe la materiile de prisos şi să se adauge mai multe ore la umanitare şi să se pună accentul pe practică. „Totodată, un aspect negativ în derularea sistemului educaţional e numărul mare de elevi într-o clasă, plus la asta, mai sunt şi mulţi copii inapţi în asimilarea temelor. Nu prea ţin minte, nu pot reda ceea ce li se spune. Probabil, o fi de vină catastofa de la Cernobâl, lipsa acută de iod”, e de părere Olga Popescu.

Sărbători la poale de munte
Cei de la Crasna afirmă că dintre toţi românii, ei, ca nimeni alţii, au ştiut cel mai bine să păstreze tradiţiile. Astfel, aici, se ţine cu sfinţenie, ca până la Sfântul Gheorghe, 6 mai, stil vechi, să fie „petrecute” oile la stână. E un alai întreg de obiceiuri, de câtece, de dansuri, de strigături.
Apoi, se mai adaugă şi Hora satului, la care toţi vin în port naţional. Interesant este că nunţile se fac pe tolăcuţă. Înainte de a se porni la cununie, la casa miresei vin vorniceii mirelui cu „Vulpea”, o tradiţie care presupune cumpărarea ursitei, cei doi urmând a se întâlni la biserică.
Cât despre tradiţiile la sărbătorile de iarnă, la Crasna acestea „se împletesc” într-un adevărat spectacol. Oamenii locului m-au invitat să-i admir atunci când vor merge din casă în casă pentru a duce cea mai frumoasă veste, pentru a ura de sănătate şi belşug. Aici vin doar cu o parte de colind bucovinean: „N-avem chip şi n-avem modru/ Hai la munte şi la codru,/ Să vânăm un cerbuşoru/ Şi-un chilău de căprioru!/ La munte cum ajungea/ Hiara li se arăta/ Şi din gură glas dădea:/ - Nu mă săgeta pe mine,/ Că şi eu îs om ca tine...”/
La 14 otombrie, de Acoperământul Maicii Domnului, crăsnenii vor sărbători hramul biserici, iar pe masă, cu ceritudine, vor fi bucatele tadiţionale: găluşti (sarmale), câşcă (caltaboş), ciuperci cu smântână, balmoş (mămăliguţă cu brânză şi smântână), pampuşte (gogoaşe) etc.

...Şi din nou: „Cântă cucu bată-l vina” sau poate mai bine „Bătuta de la Crasna”? Depinde de starea de spirit a fiecăruia. Eminescu vedea Bucovina îndoliată, iar Alecsandri – mândră grădină. S-ar putea, ca în aceste timpuri, ambii să aibă dreptate.

Foto: http://andy-babubudu.livejournal.com/101399.html

Niciun comentariu: