marți, 20 octombrie 2009

UCRAINA / Plăiuţ, satul românesc de pe cele 7 uliţe


Despre satul Plăiuţ din dreapta Tisei am aflat mai demult. Am văzut grupurile folclorice de acolo interpretând vechi piese româneşti şi maramureşene pe scenele festivalului „Mărţişor” sau cel al tradiţiilor populare româneşti din Transcarpatia, organizate prin rotaţie la Slatina, Biserica Albă, Apşa de Jos, Apşa de Mijloc etc.

Dacă celelalte localităţi mari cu populaţie preponderent românească numără între 3 şi 12 mii de români, Plăiuţul are peste 900 de locuitori români. Satul, mai izolat, face parte din comuna ucraineană Apşiţa (Vodiţa), unde trăiesc circa 2.000 de ucraineni.La solicitarea minorităţii româneşti din Plăiuţ, primarul Ivan Ivanovici Vatrala şi autorităţile locale din Apşiţa au organizat duminica trecută, pentru prima dată, Ziua satului românesc Plăiuţ, care a coincis şi cu Ziua Învăţătorului în Ucraina.
La această manifestare au fost invitate oficialităţi regionale dar şi de la raionul Rahău, fiind prezente oficialităţi de la Secţia de Cultură, Administraţiei Raionale şi Radei Raionale.
Din Rada Regională de la Ujgorod a fost prezent deputatul dr. Ion M. Botoş, singurul român din radă (Consiliu Judeţean, la noi), care este şi preşedintele Uniunii Regionale „Dacia” a românilor din Transcarpatia şi redactor şef al periodicului „Apşa”.
Desigur, au fost invitate şi oficialităţi din stânga Tisei dar şi de la Consulatul General al României în Ucraina, de la Cernăuţi.
Aşa am avut ocazia să o cunosc pe distinsa doamnă consul general Tatiana Popa şi pe distinsul său soţ, Ovidiu Sever Popa, cu care ne-am întîlnit la Slatina, graţie dl-ului Ion M. Botoş. De faţă au fost şi directorul Muzeului Maramureşului din Sighetu Marmaţiei, dr. Mihai Dăncuş, lect. univ. dr. Ilie Gherheş, Universitatea „Goldiş” Baia Mare, prof. drd. Ioan Dorel Todea, coordonatorul postului de radio Sighet, care se ascultă şi în dreapta Tisei.

De la Slatina ne-am îndreptat spre Biserica Albă şi Bocicoi (Becicov), de unde am cotit-o la stânga spre Apşiţa şi Plăiuţ. De la podul istoric Sighet-Slatina şi până aici sunt vreo 30 de km, pe un drum foarte bun şi un segment relativ bun, care urmează să fie asfaltat. Nu de alta, dar la Plăiuţ, pe o coastă de munte care se înalţă până la 1.500 metri, un investitor român din localitate a amenajat o pârtie de schi de 450 metri, teleschi şi a construit un motel cu 60 locuri de cazare, complex turistic care se va inaugura oficial în acest sezon.

Dacă privaţii mai mişcă oleacă, poate şi autorităţile locale ar trebui să ştie că o ţară este bogată dacă are oameni bogaţi. Şi cum bogăţia nu pică din cer şi poate veni pe drum, atunci vreo 20 de kilometri de asfalt ar trebui turnat în zonă, astfel încât locuitorii din Apşiţa să poată merge mai drept spre Ujgorod, prin Apşa de Mijloc şi Apşa de Jos, unde drumurile sunt încă prăfuite, ca acum 50 de ani! Sau cei care vin dinspre raionul Teceu (Teacev) să poată ajunge mai uşor la pârtie.

Pe una din cele 7 uliţe ale Plăiuţului, pe care sunt 220 de gospodării pe 3 vâlcele, am văzut o porţiune de asfalt. Drumul s-a tomnit în urmă cu câţiva ani, când aici s-a ţinut una dintre ediţiile festivalului popular al românilor din regiune. Aici am văzut palate (locuinţe) ca în cele două Apşe sau în Biserica Albă ori Topcina. Românii de aici se duc la lucru în Siberia, la Moscova sau în Cehia, unde câştigă bine şi apoi investesc acasă.
De aceea, probabil şi centrul satului a fost mai pustiu, decât m-aş fi aşteptat. Nuţu, directorul Casei de Cultură, 3 săptămâni s-a străduit şi a reuşit să înalţe în curte o scenă din lemn, ca o casă spaţioasă. El îmi spunea că mai mult de jumătate dintre săteni sunt neoprotestanţi şi nu servesc asemenea manifestări.
Ele au fost deschise de un tur cu călăreţi şi o căruţă plină cu muzicanţi, Josănarii din Slatina (ceteră, zongură, dobă).

Pe scenă au urcat oficialităţile şi primarii români şi ucraineni din localităţile învecinate. Dintre primarii români i-am zărit pe Gheorghe Berinde şi Nuţu Şiman.
Regizorul întâlnirii a invitat-o în deschidere pe dna consul general să aprindă focul stânei, focul ciobănesc, care încălzeşte cu căldura sa, uneşte bogăţia spirituală a poporului şi adună pe toţi consătenii într-o familie unică. Focul a fost aprins pe terenul de fotbal al satului, nu departe de scenă.
Elevii şcolii au adus un omagiu singurului veteran de război aflat în viaţă.
Prin preajmă, mulţi băieţi şi fete purtau costume tradiţionale româneşti şi ucrainene.
În afară de localnici, i-am recunoscut pe dansatorii profesionişti ai ansamblului ucrainean „Lisorub” din Bocicoi şi ansamblul românesc „Mugurelul” din Biserica Albă, condus de Ion Alb. Pe la tonetele cu păpică şi băuturică se frigeau şaşlâkuri şi se fierbea la ceaun bograci cu carne de mioară şi condimente din Ungaria, supa fiind specific maghiară, chiar dacă nici un etnic maghiar nu locuieşte în zonă.
Directorul Şcolii din Plăiuţ, prof. Nuţu Dan, a prezentat istoricul localităţii.

Satul Plăiuţ a fost întemeiat de 7 fraţi, odată cu Apşa de Mijloc, situată la 7 kilometri distanţă. Primele documente găsite atestă satul încă de la 1406. Familiile nobile ale locului sunt Dan, Şiman, Marina, Huzău, Vlad, Ardelean. Urmaşii lor s-au stabilit pe cele 3 pâraie Apşiţa, populând Plăiuţul.
În 1930, aici s-a deschis prima şcoală primară cu predare în limba română, primii elevi fiind în număr de 11, de diferite vârste. Acum şcoala românească este de gradul 3, adică I-XI.

Au urmat alocuţiunile oficialităţilor şi invitaţilor.
Doamna Tatiana Popa este doar de două luni consul general, iar în Transcarpatia a venit pentru a doua oară, dar prima dată la invitaţia unei comunităţi româneşti aflate în sărbătoare: „Doresc să vă felicit şi să mulţumesc dascălilor dumneavoastră că vorbiţi o limbă curată, românească şi că aţi reuşit să vă păstraţi tradiţiile. Chiar dacă misiunea noastră diplomatică se află la Cernăuţi, oricare dintre dumneavoastră are uşa deschisă pentru a vă rezolva în limitele prerogativelor toate problemele pe care ni le semnalaţi”.
Pe uliţa asfaltată am întîlnit şi mulţi români din stânga Tisei, toţi mândri că au rudenii la Plăiuţ.

Spectacolul susţinut de formaţii româneşti şi ucrainene a durat câteva ore.
În sala de mese a Şcolii cu clasele I-IV, unde copiii primesc zilnic o masă caldă, gratuit, am fost serviţi cu bograci, caş proaspăt de oaie, urdă frământată, mămăligă fiartă pe cartofi, cu brânză şi jumere aşezate în pături. Toate bucatele - se mândrea primarul, au fost pregătite de etnicii ucraineni din Apşiţa, dornici de a-şi etala arta culinară.

În toastul consulului general român şi al oficialităţilor ucrainene s-a vorbit despre bunele relaţii de prietenie şi colaborare între cele două ţări şi popoare, de bunele relaţii de convieţuire între românii şi ucrainenii din Apşiţa, deşi ei locuiesc separat în cele două localităţi, Plăiuţ fiind considerat sat din 1972.

Deviza zilei lansate de directorul de şcoală a fost: Bogăţie, sănătate şi dragoste!
Florentin NĂSUI

Sursa: www.GraiulMaramuresului.ro

duminică, 18 octombrie 2009

Tricolor de pe vremea austro-ungarilor, păstrat în biserica veche din Coruia



LĂCAŞUL DE CULT ORTODOX, CU HRAMUL "ZĂMISLIREA SFINTEI ANA" ESTE UNIC ÎN ŢARĂ

Localitatea Coruia se află în Ţara Chioarului şi aparţine administrativ de comuna Săcălăşeni. Aici există o biserică din lemn înscrisă pe lista monumentelor istorice, care datează oficial din anul 1794. Lăcaşul poartă un hram, unic cel puţin la nivel de Maramureş: "Zămislirea Sfintei Ana", cu referire la momentul în care Fecioara Maria a fost concepută de mama ei, Sfânta Ana. Acest praznic se ţine în 9 decembrie, dar nu este o sărbătoare cu notorietate în lumea creştină, aşa cum sunt mai toate hramurile lăcaşurilor de cult.

Biserica veche din Coruia are o serie de caracteristici care îi conferă unicitate. Se presupune că, pe vremea dominaţiei austro-ungare, sătenii din Coruia au ţinut cu tot dinadinsul să păstreze tricolorul, interzis de autorităţile de la acea vreme. Au folosit în acest scop spaţiul bisericii unde, pe anumite lemne din construcţia lăcaşului, au pictat cele trei culori ale drapelului naţional: roşu, galben şi albastru.
"Există, într-adevăr, în biserică, un brâu de lemn pe unul dintre pereţi, care încă mai poartă urmele culorilor din drapelul naţional. De asemenea, pe o cruce veche din piatră aflată în curtea bisericii se află o nişă în care se observă urmele picturii tricolorului românesc. Oamenii de atunci au simţit nevoia de a nu renunţa la valorile lor şi au găsit mijloace inedite pentru asta", a spus părintele Augustin Homorodan, paroh ortodox Coruia.

• Renovată din temelii>

În prezent, Biserica "Zămislirea Sfintei Ana" se află în plin proces de restaurare. Lucrările au început anul trecut prin luna decembrie, iar părintele Augustin Homorodan spune că meşterii au ajuns abia la jumătate cu execuţia. "În momentul de faţă, este restaurat turnul, s-a refăcut complet fundaţia şi urmează să se pună acoperişul şi pereţii. Nu ştim când vom termina, însă e bine că se lucrează la acest frumos monument istoric", a declarat părintele Homorodan. De asemenea, se intenţionează să se contruiască şi un gard de jur-împrejur, cu porţi lucrate în stilul Ţării Chioarului.

• Semiluna tătarilor pe crucile din fier

Instinctul de conservare a identităţii naţionale şi religioase al localnicilor din Coruia care au trăit vremurile cotropirilor tătăreşti a făcut ca pe crucile din fier puse pe biserică să apară şi "semiluna", specifică islamului. Coruienii au făcut acest lucru pentru a proteja lăcaşul de cult de furia invaziilor tătarilor, care aveau obiceiul de a incendia totul pe unde treceau. "Se ştie că Maramureşul a fost expus mulţi ani invaziei tătarilor. Pentru a nu le mai incedia biserica, oamenii s-au gândit să pună acest simbol recunoscut şi respectat de invadatori. Este un fenomen întâlnit în aproape toate zonele din Maramureş, care au avut probleme cu invaziile tătăreşti", a mărturisit părintele Homorodan. El a mai precizat că, legat de data la care este atestată documentar bisericuţa, mai există o ipoteză şi anume că lăcaşul ar data din anul 1500. "Am găsit în podu’ bisericii un proiect de electrificare din 1962 în care se spunea că acest lăcăş datează din 1500", a spus părintele.

• Redată comunităţii

Părintele Homorodan a spus că, după ce se vor termina lucrările de restaurare şi va fi sfinţită, în biserică se vor ţine slujbe şi servicii religioase specifice. "În sărbătorile care cad în zilele de peste săptămână, voi săvârşi slujbele, pentru a o reda comunităţii cu toate ale ei", a mărturisit părintele Homorodan. Ultima dată când s-au oficiat servicii divine în acest lăcaş de cult a fost în 1997. De atunci, localnicii din Coruia s-au mutat în biserica nouă din sat.

Ionuţ HOROBA

Sursa: www.glasulmaramuresului.ro

miercuri, 14 octombrie 2009

La mulţi ani, Chişinău!


Atunci când nu am mai putut suporta povara unor regimuri, la Chişinău ne-am regăsit verticalitatea…

Miercuri, 14 octombrie, e Hramul capitalei R. Moldova. Sărbătoarea este marcată cu regularitate, de câţiva ani buni, încă de pe când în fruntea primăriei se afla Serafim Urecheanu. Am putea spune că ea a devenit o tradiţie, întrucât e aşteptată de toţi, inclusiv de oaspeţii din diferite ţări care aleg anume aceste zile pentru a vizita Moldova.

De obicei, cu ocazia Hramului, se deschide fie o librărie de carte românească, fie o bibliotecă. În această zi, fraţii noştri de dincolo de Prut vin cu donaţii de carte şi urări de bine. Astfel, au apărut, de-a lungul anilor, bibliotecile „Transilvania”, „Târgu-Mureş”, „Maramureş” - numite după regiunea românească de unde erau aduse volumele de carte -, „Onisifor Ghibu”, „Ovidiu” ş. a.

Să nu uităm şi un alt moment important: Chişinăul este locul care ne-a adunat întotdeauna în jurul unor idei nobile. În Piaţa Marii Adunări Naţionale am ieşit cu toţii, după dreptate, în anii ’90 sau, mai recent, în 2009. Atunci când nu am mai putut suporta povara unor regimuri, la Chişinău ne-am regăsit verticalitatea şi demnitatea naţională. Regretatul poet Grigore Vieru spunea că acesta este cel mai frumos şi mai scump loc din lume.

Sursa: www.TIMPUL.md

vineri, 9 octombrie 2009

3-6 octombrie 1914: Sighetul, evreii şi ocupaţia rusească


În timpul Primului Război Mondial, Sighetul a căzut pentru câteva zile (3-6 octombrie 1914) sub ocupaţie rusească. Faptul că ocuparea s-a făcut fără bombardamente şi violenţă, i se datorează unui evreu - Lázár Feuerwerger, fiul rabinului Aitzik Leib, care a mediat între administraţia locală şi armatele ruseşti. În momentul în care trupele ungureşti părăsiseră deja oraşul şi armatele ruseşti se aflau în apropiere, primarul Dobay Sándor şi consilierii oraşului se sfătuiau asupra modului în care să salveze oraşul de bombardamente şi cum să anunţe comandantul armatei ruseşti că la Sighet nu mai există soldaţi şi că oraşul demilitarizat, e gata să se predea. Lázár Feutwerger s-a oferit să ducă ştirea. Iniţial, ajuns în apropierea trupelor de „muscali”, cum erau numiţi la acea vreme, Lázár a fost prins şi declarat spion, gata de a fi înpuşcat. Ca norocul, printre muscali erau şi evrei aşa că a reuşit să scape şi, legat fedeleş, să fie dus în faţa polcovnicului: se pare că "diplomaţia" i-a reuşit, pentru că ruşii au intrat în Sighet fără o singură împuşcătură.

Întâmplător sau nu, în cele trei zile cât armatele ruseşti au staţionat în oraş, tot un evreu - medicul dr. Izrael Klein - a fost singurul medic care, alături de câteva călugăriţe „clarise” catolice, a rămas să se îngrijească de bolnavii secţiei contagioase, rămaşi în spital după evacuare. " Toţi ceilalţi medici s-au refugiat: în doar câteva ore, întregul personal al spitalului şi cei peste 400 bolnavi au fost încărcaţi în mijloace de transport, lăsând în urmă doar pe cei contagioşi. Depeşa Ministerului de Interne adresată medicilor din oraş prin care se ordona rămânerea pe loc a sosit prea târziu: în spital şi în oraş rămăsese doar un singur medic, dr. Izrael Klein" scria câteva săptămâni mai târziu jurnalistul şi criticul literar Schähter Miksa în articolul din publicaţia "Az Ujság" din Cluj. Deasemenea, în oraş n-a rămas nici un farmacist dar, cum „muscalii” aveau nevoie de medicamente, una dintre farmacii a fost spartă şi, prin dispensa primită de la comandantul armatei ruseşti şi aprobarea administraţiei locale, dr. Klein a predat medicamente pe bază de inventar. Nici la gară nu a rămas nimeni, depozitele de marfă şi bagaje stând nepăzite, cu hoţii dâdu-le târcoale. S-a încercat organizarea pazei, dar ia poliţişti de unde nu-s! Tot medicului dr. Klein i-a venit ideea să rezolve problema pazei cu ajutorul evreilor din cartierul Locul Târgului (Felszeg) , un cartier pe atunci mărginaş al oraşului. Din articolele apărute în presa vremii şi din jurnalul medicului publicat ulterior într-o broşură intitulată "Trecerea muscalilor prin Sighet, între 3 şi 6 octombrie 1914" (dr. Klein Izrael, "Muszkajárás Szigeten, 1914 október 3-6.ig", Sighet, 1915) aflăm şi alte detalii importante privind intrarea armatei ruseşti în Sighet. Acelaşi dr. Klein, a participat şi în delegaţia condusă de primarul Dobay Sándor, care a primit armatele ruseşti.

Delegaţiei i s-a alăturat şi populaţia oraşului în număr mare: românii au scos prapurii şi crucile din biserică, iar evreii au scos Sulurile Sfinte, lucru care a provocat altercaţii şi busculadă între români şi evrei. Preoţii greco-catolici nu au permis în nici un chip ca evreii cu Sulurile Sfinte să le fie antemergători, afirmând că crucea şi prapurii sunt respectate şi de „muscali” şi că aceştia îşi vor scoate căciulile în faţa însemnelor creştine şi nu în faţa Torei. Întâmplarea face ca ruşii - printre care mulţi de religie mozaică - să se înţeleagă mai bine cu evreii din Sighet, fapt dovedit şi de negocierile privind "plata de război" pe care comandantul armatei ruseşti a cerut-o administraţiei sighetene. Iniţial, a fost vorba de suma de suma de 180.000 de ruble dar, în urma negocierilor intermediate de acelaşi Lázár Feuerwerger şi dr. Izrael Klein, în care administraţia a arătat că oraşul nu are bani, „polcovnicul” rus a renunţat la pretenţiile financiare: n-a renunţat în schimb la pâine, ovăz, grâu şi alte produse agricole. La un control, în depozitul cazarmei s-au găsit sute de saci de făină, grâu, mălai, ovăz şi orez dar, dr. Klein le-a explicat că oraşul suferă de foamete în urma războiului, iar depozitul reprezintă rezerva pentru locuitorii Sighetului, ruşii nu s-au atins de saci, ba au mai pus şi pază armată la depozit. Scurta ocupare a oraşului nu s-a desfăşuart chiar fără incidente aşa cum ar părea: plutoanele de cazaci au prădat oraşul casă cu casă şi doar retragerea grabnică a armatei ruseşti la 6 octombrie a salvat averile locuitorilor. La câteva zile după plecarea armatelor ruseşti, în oraş a izbucnit o epidemie de coleră căreia, nefiind alt medic în oraş, dr. Klein a trebuit să-i facă faţă singur. Cu aprobarea administraţiei şi sub pază civilă, a deschis farmaciile şi a rechiziţionat materialele dezinfectante şi antibioticele. La reîntoarcerea populaţiei în oraş, farmaciile le-au fost predate proprietarilor cu liste complete privind produsele rechiziţionate şi nu avem date că cineva s-ar fi plâns de lipsa altor produse decât cele considerate rechiziţie de război.
(fragment din volumul manuscris „O isorie a evreilor din Sighetu-Marmaţiei” de Ioan J Popescu)

Ioan J Popescu, Informatia Zilei

Sursa: www.Sighet-Online.ro

joi, 8 octombrie 2009

Timisoara: Congresul pentru romanii de pretutindeni, editia a XVIII-a

În organizarea Asociaţiei "Astra Română" pentru Banat - Porţile de Fier şi românii de pretutideni, în perioada 9 - 12 octombrie, la Timişoara se va desfăşura tradiţionalul congres internaţional de istorie şi cultură pan-românească, ajuns în acest an la cea de-a XVIII-a ediţie, transmite Vocea Basarabiei, preluata de Romanian Global News.

Manifestarea va debuta vineri, cu întâlnirea dintre preşedintele de onoare al congresului, ÎPSS Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului şi, respectiv, secretarul executiv Cristea Sandu-Timoc, cu delegaţiile din Republica Moldova, Bucovina de Nord, Transcarpatia, Banatul de Vest, Timoc, Macedonia, Bulgaria şi Croaţia. Sâmbătă, de la ora 8, în holul central al Universităţii de Vest Timişoara va fi vernisată o expoziţie de carte, presă şi artă plastică a românilor de peste hotare, precum şi o expoziţie fotodocumentară, iar la ora 10, în Aula Magna, va fi oficiată deschiderea festivă a lucrărilor, în cadrul căreia este aşteptată adoptarea unei declaraţii comune. La ora 12, în acelaşi loc va fi deschisă sesiunea de comunicări ştiinţifice (care va continua pe secţiuni a doua zi, de la ora 9, în incinta Liceului "Emanoil Ungureanu") - pentru ca, de la ora 17,30, la Sala Capitol a Filarmonicii "Banatul" şi în Piaţa Victoriei/Operei, să se desfăşoare festivalul panromânesc de folclor. Un alt program artistic va fi oferit oaspeţilor, de la ora 22,30, la sala festivă a Liceului "Emanoil Ungureanu", iar a doua zi, de la ora 11,30, la Catedrala Mitropolitană a Timişoarei va fi oficiat un parastas pentru apărătorii identităţii româneşti din spaţiul sud-dunărean, trecuţi în eternitate. Ca şi la ediţiile anterioare, programul congresului se va încheia cu o vizită la Muzeul Porţilor de Fier din Drobeta-Turnu Severin, unde va fi organizată o lecţie deschisă de istorie, sub genericul "Vetrele de formare a limbii şi poporului român din Dacia Traiană şi Dacia Aureliană". Ediţia 2009 a congresului este consacrată împlinirii a 18 secole de la apariţia primelor forme de organizare creştină în spaţiul traco-daco-roman.

Sursa: Romanian Global News www.rgnpress.ro

miercuri, 7 octombrie 2009

Localitatea romaneasca Plăiuţ, din Ucraina, şi-a serbat ziua

In aceste zile, localitatea Plăiuţ, situata adanc in Carpatii ucraineni, cu o populatie majoritar romaneasca, a organizat prima editie a Zilelor Plăiuţului. Evenimentul a reunit romani din localitatile din dreapta Tisei si reprezentanti ai celor din Maramuresul din stanga ei, printre care si drd. Ioan Dorel Todea, coordonatorul postului de Radio Sighet, care a avut amabilitatea sa ne informeze despre actiunile desfasurate.

“In primul rand, trebuie sa amintesc ca, in conformitate cu o legenda din Plăiuţ, localitatea ar fi fost intemeiata de doua femei sosite din satul Iapa, azi cartier rural al municipiului Sighetu-Marmatiei, care s-au stabilit acolo, si-au intemeiat familii si asa s-a nascut comunitatea. Se pare ca ceva adevar exista pentru ca si azi, la Plăiuţ, locuiesc familii originare din Iapa”, a spus drd. Ioan Dorel Todeam care a fost invitat special, datorita faptului ca singura legatura directa a plăiuţenilor cu Romania este postul public Radio Romania si mai ales Radio Sighet, post ascultat de intreaga comunitate.

Evenimentele s-au desfasurat in aer liber, pe o scena impresionanta, impodobita cu covoare maramuresene, cu mici expozitii de unelte mestesugaresti vechi, specifice zonei, cu alaiul interpretilor locali sositi dupa traditia de sarbatoare pe cai si carute impodobite si un spectacol multietnic, in care folclorul romanesc s-a impletit cat se poate de firesc cu cel ucrainean. Alaturi de reprezentantii administratiilor locale, raionale si regionale, la eveniment au participat consulul general al Romaniei la Cernauti, Tatiana Popa, primari ai localitatilor ucrainene cu populatie preponderent romaneasca, membrii Asociatiei “Dacia” a romanilor din dreapta Tisei, in frunte cu presedintele Mihai Botos, precum si directorul Muzeului Maramuresului, dr. Mihai Dancus si lector univ. dr. Ilie Gherhes, de la Universitatea de Vest “Vasile Goldis” din Baia Mare - relatează Informaţia Zilei

I. J. Popescu

Sursa: www.Sighet-Online.ro

luni, 5 octombrie 2009

Doina, inclusa in patrimoniul intangibil al UNESCO


Autoritatile romane nu au mediatizat informatia

Doina a fost inclusa in patrimoniul intangibil al UNESCO, alaturi de tango, scrie Mihnea Maruta, care remarca, pe blogul lui, ca autoritatile romane n-au gasit de cuviinta sa comunice public aceasta reusita. "E un exemplu edificator despre decalajul de notorietate al brandurilor, dar mai ales despre stiinta de a transforma un asemenea eveniment intr-o stire de presa", afirma el.

Decizia a fost luata in cadrul reuniunii de la Abu Dhabi, care s-a desfasurat in perioada 28 septembrie - 2 octombrie. Patrimoniul intangibil, uneori amenintat de degradare sau disparitie, este format din practici si cunostinte recunoscute de comunitati umane ca facand parte din patrimoniul lor cultural.

Pe site-ul UNESCO, doina este descrisa ca un cantec liric, adeseori avand un caracter improvizat, care poate fi interpretat solo sau cu acompaniament orchestral. Doina acopera o gama larga de sentimente, de la tristete, bucurie, singuratate pana la conflicte sociale si dragoste.

Mihnea Maruta remarca faptul ca cea mai ingrijoratoare informatie din documentatia respectiva este ca au fost identificate doar 15 persoane reprezentative pentru diferitele tipuri de doina si ca, deci, este obligatorie crearea unui mediu cultural in care transmiterea acestei mosteniri sa fie restaurata.

Bulgaria a reusit sa inscrie pe lista patrimoniului intangibil al UNESCO Panegiricul sfintilor Constantin si Elena, iar Ungaria carnavalul de la Mohacs. Croatia are sapte traditii inscrise in acest patrimoniu.

Iata filmuletul pe care Ministerul Culturii si Institutul de Etnografie “Constantin Brailoiu” l-au realizat pentru UNESCO: http://www.youtube.com/watch?v=0260RBOsCOY&feature=player_embedded

Sursa: www.Sighet-Online.ro

duminică, 4 octombrie 2009

Nostalgii istorice maramureşene


Pentru fiecare român, Maramureşul reprezintă un mit cu adânci reverberaţii sufleteşti, de fapt acest spaţiu profund tradiţional păstrător de mistere trecute trăieşte exaltat în sufletele noastre lăsând urme adânci cu semnificaţii ontologice în conştiinţa oricăruia născut în acest spaţiu. La mijlocul anilor ’90 am participat la câteva simpozioane de civilizaţie şi istorie maramureşeană, organizate de către Societatea Cultural Patriotică Pro Maramureş „Dragoş Vodă” în diferite localităţi din spaţiul mirabil al Maramureşului: Sighet, Ocna Şugatag, Borşa, Bogdan Vodă, Moisei, Săpânţa etc. Prin neobosita activitate organizatorică a d lui Vasile Iuga, preşedintele Societăţii „Dragoş Vodă”, s a reuşit ca la aceste întruniri ştiinţifice să ia parte importante personalităţi din lumea culturală şi istoriografică din ţara noastră, ca: Ştefan Pascu, Mircea Popa, Ioan M. Bota, Gh. Bodea, Gelu Neamţu, Mihai Dăncuş, Ioan Silviu Nistor etc. Produsul acestor interesante manifestări s a conturat în câteva culegeri de studii despre cultura şi istoria acestui străvechi ţinut românesc.
În urma acestor vizite ştiinţifice am rămas cu o neţărmurită dragoste faţă de oamenii şi meleagurile mustind a tradiţie ale acestui spaţiu geografic. Şi acum, am vie în memorie prima ieşire în Maramureş, din octombrie ’94 când, cu autocarul închiriat de Societatea Culturală „Dragoş Vodă” am urcat în huruit de motor dealul Ştefăniţei, străjuit de brazi falnici ce acopereau razele de soare. La un moment dat, când credeam că tusea obosită a motorului va opri autocarul am ieşit la lumină, pe vârful dealului, într o poiană pictată cu căpiţe cu fân, unde în mijloc, ca un post de observaţie se înălţa vechea cabană a cunoscutului cântăreţ local Petru Bârlea. Ne am oprit şi toţi turiştii am coborât din autocar trăgând în piept aerul tare şi am aruncat privirile spre impresionanta panoramă. Înspre Maramureş drumul cobora ca într o căldare, între două dealuri ascuţite, îmbrăcate de păduri virgine. După ce Petru Bârlea ne a cinstit cu câteva pahare de pălincă „tare ca focul”, în veselie, am urcat în autocar. Motorul a pornit şi am coborât într o lume miraculoasă, fascinantă, unde oamenii sunt îmbrăcaţi ca pe vremea dacilor, de fapt ne am întors în timp. Pe drumul spre Sălişte am întâlnit istoria falnică şi chinuită a moroşenilor – aceşti români care dincolo de vitregia vremurilor şi au păstrat românitatea intactă.

Pentru moroşeni originea lor nobiliară, venită pe filiera vechilor cnezi şi voievozi, este un motiv de mândrie. Şi astăzi moroşenii înstăriţi îşi afirmă filiaţia nobiliară dintr o familie de cnezi sau voievodală din trecutul medieval. Această recunoaştere a originii nobile, a unei familii, reprezintă un ascendent substanţial superior faţă de ceilalţi membri ai comunităţii. Urmaşii nobililor maramureşeni sunt din familie bună, adică mai înţelepţi, mai înstăriţi şi cuvântul lor mai ascultat de către simpli ţărani maramureşeni. Cu toate încercările, de a lungul timpului, de către regalitatea maghiară şi apoi de imperiul habsburgic, nu s a reuşit să se frângă spiritul de nobleţe, independent al maramureşenilor. Regalitatea maghiară, mult mai târziu decât în restul Transilvaniei, în a doua jumătate a secolului al XIV lea, a încercat să introducă modelele feudale de tip apusean în Maramureş. Regalitatea angevină a reuşit abia în secolul XV să transforme voievodatul Maramureşului în comitat, când apar numeroase documente latine care atestă situaţia socială a locului. Feudalitatea maramureşeană, în cvasitotalitatea sa, era de origine românească, şi era organizată pe baza legii româneşti, adică fără înscrisuri, pe cutumele tradiţionale transmise oral. Cnezii şi voievozii maramureşeni erau de religie ortodoxă şi centrul lor religios îl reprezenta mănăstirea Peri (astăzi în Ucraina). Conform teoriei lui Ioan Aurel Pop, expusă în cartea Instituţii medievale româneşti, se consideră că feudalitatea maramureşeană, din dorinţa de a şi păstra privilegiile, de a nu fi periferizată în propria ţară, cunoştea două orientări şi atitudini, adecvate scopului pe care şi l a propus: 1) o parte a ei, al cărui cel mai reprezentativ exponent era voievodul Bogdan din Cuhea, urma linia tradiţionalistă, de păstrare a rânduielilor româneşti, a voievodatului, a structurii cneziale şi a dreptului românesc; 2) cealaltă parte, condusă de Dragoşeşti, foşti cnezi înnobilaţi de rege, doreau înlăturarea imixtiunii nobililor străini, prin credincioase slujbe făcute regalităţii, pentru a fi recunoscuţi ca nobili.

După cum se ştie, partida naţionalistă a lui Bogdan a trebuit să se retragă în Moldova, întemeind acolo, prin luptă, un stat suveran, iar partida fidelă regelui, a Drăgoşeştilor îşi pierde valoarea după 1366, când Ludovic cel Mare considera nobil numai pe cel care a primit o diplomă de recunoaştere din parte regalităţii. Dacă în 1349 documentele vorbesc de Iuxta modum Olachorum, de fapt de adunările cneziale româneşti, cu putere de judecată şi de danie, precum şi cu drept de înnobilare prin recunoaştere orală; deja în 1368, pentru o procedură asemănătoare erau mandataţi comitele regal, juzii nobililor şi congregaţia nobiliară comitatensă. Deşi, pentru încă o perioadă de timp, voievozii Maramureşului din familia Dragoş erau şi comiţi ai Sătmarului şi Ugacei, de religie ortodoxă într un stat maghiar catolic. Maramureşul istoric, pământ pur românesc, prin oamenii săi mândri, cu spirit de independenţă, a reuşit să şi păstreze identitatea, deşi imixtiunea regalităţii maghiare era deosebit de insistentă. Regii unguri recunoşteau, la 1299, ca voievod al Maramureşului pe Nicolaus Voievoda, filius Maurici. După cum se observă în diploma latină, numele era însoţit de titlul de voievod, care însemna acela de stăpânitor al pământurilor cu drept de danie şi conducător de oaste.

Ceea ce este absolut interesant de relevat îl reprezintă faptul că, înainte de întemeierea statelor feudale româneşti, Moldova şi Ţara Românească, precum şi în Transilvania, românii erau organizaţi în cnezate şi voievodate. Iar sistemul lor juridic era întemeiat pe cultura orală şi pe adunările de stări, care fixau diversele orânduieli ale vremii. De fapt, putem vorbi în spaţiul carpato danubiano pontic de Jus valachicum, adică de o unitate a organizării sociale şi juridice a românilor. Astfel se poate vorbi la începutul Evului Mediu de unitatea instituţională a românilor, datorită unităţii de limbă şi credinţă românească. Consider că această organizare unitară, instituţională a întregului spaţiu românesc era consecinţa legăturilor de limbă, precum şi a celor sociale şi economice dintre românii de pe aceste meleaguri. Consider că românii acelor vremuri aveau o conştiinţă identitară a propriilor valori de limbă, religie şi organizatorice. Nu întâmplător reprezentantul partidei tradiţionaliste Bogdan din Cuhea, numit de regele ungar expresionist, la 1343, ca „noster infidelis”, deci rebel, a trecut în nordul Moldovei, înlăturând urmaşii lui Dragoş şi a întemeiat un stat suveran. Chiar Ludovic I şi a dat seama că expansiunea spre est şi oprirea ofensivei tătare, nu se putea face decât cu românii maramureşeni, care erau de un neam şi o religie cu locuitorii din Moldova. Chiar dacă documentele nu ne spun acest lucru, putem considera că numirea românului Dragoş (pe la 1340 1356) în fruntea nou înfiinţatei mărci de graniţă, în Moldova, se justifică prin faptul că era român şi putea fi acceptat de cnezimea şi boierimea moldovenească de pe malul Siretului, iar faptul că mai târziu Bogdan a reuşit să înlăture, oarecum uşor, autoritatea Drăgoşeştilor din Moldova, în 1359, s a datorat şi sprijinului dat de boierimea locală din Moldova, care dorea înlăturarea stăpânirii unui rege străin de altă religie. Regele Ludovic I a fost nevoit să constate că marca de graniţă întemeiată în Moldova devenea un stat suveran, de religie ortodoxă, sub conducerea unui fost supus de al său. Ca răzbunare, regele ungur a numit în anul 1365, în locul răsculatului Bogdan, un alt voievod al Maramureşului. Faptul că Moldova înaintea descălecatului lui Bogdan nu era nelocuită o dovedesc documentele bizantine, dar şi legenda purceasă de la Ureche, a lui Roman şi Vlahata. De asemenea, la începutul secolului al XIV lea, Moldova era străbătută de numeroşi negustori şi aici funcţiona Episcopatul de Milcov. Este fapt cunoscut că legenda întemeierii statelor feudale Moldova şi Ţara Românească se bazează pe ideea „descălecatului” din Transilvania, fapt ce dovedeşte tradiţia de unitate în gândirea românească. Transilvania, datorită ocupării de către unguri, nu s a putut dezvolta firesc din nucleele cneziale şi voievodale într un stat de sine stătător românesc. Dar feudalitatea românească, după toate încercările de a şi păstra identitatea, ce devenise aproape imposibilă, a emigrat în valuri, atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova. După cum se ştie în Muntenia este foarte cunoscută legenda „descălecatului” lui Radu Negru. Se pare, spun unii cercetători, că acest voievod ar fi existat undeva în Făgăraş, la cumpăna anilor 1300. Deci, Moldova şi Ţara Românească sunt copiii feudalităţii româneşti prigonite din Ardeal. Aceşti nobili transilvăneni, ipoteticul Radu Negru şi realul Bogdan au reuşit să întemeieze state de sine stătătoare şi să se rupă „de facto” de suzeranitatea Ungariei. Ei nu puteau reuşi dacă nu aveau de partea lor sprijinul cnezilor şi boierilor din Ţara Românească şi Moldova, care se identificau, prin neam, limbă şi credinţă ortodoxă, cu aceştia. Iar aceşti transfugi ardeleni nu plecau peste Carpaţi datorită prigoanei apostolice a Coroanei Sfântului Ştefan, dacă nu erau conştienţi că pe aceste tărâmuri locuiau oameni de aceeaşi limbă şi credinţă cu ei. Şi ei ştiau acest lucru, pentru că românii comunicau între ei pe acest spaţiu, dovadă este organizarea lor instituţională identică şi religia ortodoxă majoritară în sec. al XIII lea.

Maramureşul istoric nu a fost numai izvor de statalitate românească, dar şi un factor de iradiere spirituală creştină venit pe filieră bizantină, prin celebra mănăstire Peri (astăzi, din păcate, ruinele acesteia se află în Maramureşul aflat sub dominaţia ucraineană). Prin scrierile creştine în slavonă au pătruns şi cuvinte româneşti din graiul mara¬mureşean, care au ajuns mai târziu, ca manuscrise, la Braşov, pe mâna diaconului Coresi, care le a valorificat, traducându le în româneşte. După cum se ştie, la baza scrierii române stau traducerile biblice tipărite de diaconul muntean. Astfel, au pătruns în limba şi scrierea româ¬nească literară cuvinte specifice graiului românesc al Maramureşului. Despre această inedită interpretare a scris o carte interesantă, însumându se unei astfel de teorii elaborate, părintele profesor greco catolic Ioan M. Bota, Începuturile culturii scrise în limba română. Fascinaţia actului istoriografic constă tocmai în interpretarea inedită, nouă, bine argumentată, a unor fapte şi date istorice ce par arhicunoscute.

Rolul mănăstirii Sf. Mihail din Perii Maramureşului, localitate cu populaţie românească, a avut un rol deosebit de important în cultura scrisă din România medievală. Această mănăstire a fost ridicată la rangul de stavropighie, de către patriarhul constantinopolitan Antonie al IV lea, la 1391, cu ştirea regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei. Faptul că înaltul ierarh de la Constantinopol era unit cu Roma, pentru întărirea frontului creştin antiotoman, s a pus, deseori, de către istorici, problema: care era statutul călugărilor mănăstirii Peri? Ioan M. Bota înclină balanţa pentru considerarea călugărilor de la Peri a fi uniţi cu Roma.
Există în istoriografia românească contemporană istorici ca părintele profesor Ioan M. Bota şi arhimandrit Ioan Marin Mălinaş care consideră că au existat uniţi, adică ortodocşi, ce recunoşteau supremaţia Papei, înaintea celebrelor uniri recunoscute ale rutenilor de la începutul secolului al XVII lea şi cea din Transilvania de la 1700. Mălinaş şi Bota cred că insule de ortodocşi din Transilvania au recunoscut întâietatea urmaşului lui Petru de la Roma, tocmai pentru că creştinismul nostru a fost originar, de sorginte apostolic, dezvoltân¬du se gradual în timpul Imperiului Roman şi apoi în timpul migraţiilor. De fapt, teoria aceasta marşează pe existenţa unui creştinism originar românesc, care a devenit mai târziu de rit bizantin, şi cu propensiune, prin filiaţie latină (romană), spre Roma. Astfel, Maramureşul, prin mănăstirea Peri, a fost un spaţiu de confluenţă a spiritului religios românesc. Conform lui Ioan M. Bota, Apostolul, Psaltirea şi Codicele Voroneţean au fost copiate şi traduse din slavonă şi latină de copiştii de la mănăstirea Peri, care prin popa Bratu au ajuns la Şcoala română din Scheii Braşovului. De la popa Bratu, diaconul Coresi le a preluat şi tipărit în condiţii excepţionale. Atât Apostolul, cât şi Psaltirea tipărite de Coresi vădesc o înrudire cu textele rotacizante din nordul Transilvaniei, care au circulat la Braşov înainte de Coresi. Prin analiza acestor texte de către celebri lingvişti şi filologi români, ca: I. Candrea, O. Densuşianu, N. Drăganu, Sextil Puşcariu, I.C. Chiţimia, s a ajuns la concluzia că în aspectul fonetic al limbii primelor texte româneşti primau roticizantele (adică trecerea lui n intervocalic în cuvintele de origine în r, nazalizarea etc.) specifice graiului românesc al Maramureşului. În acest sens, putem concluziona că înaintea Scrisorii lui Neacşu de la Câmpulung (1521), în Maramureş se scria româneşte. Din păcate, dacă Scrisoarea lui Neacşu ni s a păstrat, textele româneşti maramureşene s au pierdut.

Maramureşul, prin mănăstirea Peri, a fost un focar de credinţă creştină unificatoare şi izvor de limbă scrisă românească. Cred că la baza limbii literare româneşti stau şi textele maramureşene folosite la Braşov, cu sprijinul burgheziei româneşti. Textele din Maramureş, arată unitatea de religie şi limbă a spaţiului românesc. Românii evului mediu, indiferent în ce spaţiu şi stat locuiau, conlucrau şi erau conştienţi de unitatea lor de credinţă şi limbă. În Evul Mediu, în Ţările Române anumite regiuni erau amintite în documente cu titulatura latină de terra, adică de ţară.

Astfel, existau, aşa cum ni le a amintit şi Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, numeroase ţări: Loviştei, Făgăraşului, Haţegului, Maramureşului etc. Aceste zone geografice speciale poartă şi astăzi aceleaşi apelative. Aceste „ţări”, indiferent că erau în Ţara Româ¬nească, Moldova sau Transilvania, reprezentau nişte spaţii cu o majo¬ritate absolută românească şi cu o organizare oarecum autonomă, specifică în cadrul statului, mai ales în Transilvania. Şi prin aceste organizări, existenţa „ţărilor”, specific românesc, putem vorbi de o originalitate organizatorică, care ne explicitează unitatea instituţională românească şi faptul că românii comunicau între ei şi îşi împărtăşeau, prin comunicare, din experienţa lor juridică cutumiară. Organizarea Ţării Făgăraşului, a ipoteticului voievodat al lui Radu Negru, are nume¬roase puncte comune cu Ţara Maramureşului a voievodului Bogdan. Maramureşul, Făgăraşul au fost centre spirituale creştine şi naţionale de rezistenţă faţă de ocupantul străin de neam şi lege. Până în sec. XV, în Maramureş, legea românească, prin creştinismul de rit bizantin, a condus „de jure” şi „de facto” ţara. După acest secol regalitatea de tip apusean s a impus „de iure” în Maramureş, dar românii mara¬mureşeni până în 1918, „de facto” şi au păstrat tradiţia instituţională, limba şi religia aşa cum au dorit o. Prin dârzenia şi dorinţa lor de libertate, maramureşenii şi au păstrat spiritul de independenţă, răbufnind în secole împotriva opresiunii maghiare prin Pintea Viteazul (începutul secolului al XVIII lea) şi prin lupta împotriva tătarilor, de la Borşa, din 1717, când moroşenii conduşi de căpitanul racoţian Lupu Alexandru Sandor au repurtat o strălucită victorie. Maramureşenii, până astăzi, au păstrat tradiţia nobiliară şi voievodală românească. Aproape în fiecare sat sau comună mai mare vei găsi un moroşan mândru de originea sa nobiliară sau voievodală românească ce şi trage sevele din Dragoş. Bogdan, Seneslau, Ioan de Rozavlea etc.

Prin ultimele cercetări istoriografice, Vasile Iuga, preşedintele Societăţii Culturale Pro Maramureş „Dragoş Vodă” a scos în evidenţă originea lui Ioan Buteanu – eroul tribun al lui Avram Iancu, de la 1848 1849, originar din Sighetul Marmaţiei, capitala Maramureşului modern. Casa în care s a născut, la 12 mai 1822, Ioan Buteanu, poate nu întâmplător ca un semn divin, astăzi este, prin transformare, o frumoasă biserică ortodoxă. Datorită calităţilor sale excepţionale de militar şi conducător de oameni, Ioan Buteanu este numit de Avram Iancu, prefect al Zarandului unde a dus lupte eroice împotriva ungurilor. Într unul din momentele mişeleşti ale lui L. Kossuth, Ioan Buteanu şi Petru Dobra sunt prinşi de maiorul Hatváni, la Abrud, în pline negocieri de pace între români şi unguri. La 23 mari 1849, după o noapte de chef, ungurii, din ordinul lui Hatváni, îl spânzură de un copac, pe moroşanul Ioan Buteanu.

Maramureşul a fost întotdeauna un izvor nesecat de eroi ai neamului românesc. Credinţa şi setea de libertate fac parte din structura de conştiinţă românească a maramureşenilor. Ei sunt un exemplu de trăire şi credinţă creştină românească. Maramureşenii nu şi au trădat niciodată credinţa creştină ortodoxă. Mănăstirea Peri a fost un focar de iradiere spirituală, o stavilă împotriva catolicismului nivelator, promovat de regalitatea maghiară şi apoi de către habsburgi. De exemplu, Nicolae Iorga, într un studiu din 1913 – Ceva despre episcopul maramureşean Iosif Stoica – vorbea despre un episcop ortodox în Maramureş, la 1693, pe nume Iosif Stoica, care a fost hirotonisit ca episcop de către mitropolitul Moldovei, Dosoftei ce era atunci în exil, datorită unei anateme a patriarhului Constantinopolului. Conştient de importanţa mănăstirii Peri, episcopul Iosif Stoica se intitula în 1693: „Din mila lui Dumnezeu episcop ortodox al Mara¬mureşului, exarh al stavropighiei Constantinopolitene (mănăstirea Peri), administrator al mitropoliei din Bălgrad, din Ardeal”. Reşedinţa lui a fost intinerantă la Huşi, Peri, Giuleşti şi Budeşti. A refuzat trecerea la catolicism, când Atanase Anghel cocheta la Unirea cu Roma. Probabil că de la episcopul Iosif Stoica a avut mitropolitul Dosoftei, actul din 1391, când mănăstirea Peri a fost ridicată la rangul de stavropighie şi la folosit pentru celebra sa Psaltire în versuri. Astfel, ortodoxia românească a fost un vas spiritual comunicant care a contribuit substanţial la formarea unei conştiinţe unitare româneşti. Dar, ceva din acest spirit specific de mândrie şi independenţă românească vine şi pe filiera ariană indo europeană.

Simbolul soarelui sculptat pe celebrele porţi maramureşene, precum şi pe biserici şi alte lucruri din lemn îşi au originea din spaţiul arian indo european, din zona euroasiatică cu irizări până în Nepal şi India. Despre această lume originară, de început de lume, a scris Nicolae Densuşianu, Vasile Pârvan, Nicolae Miulescu şi, nu în ultimul rând, lituanianca Marija Gimbutas. Din această societate primară ne au rămas, în timp, insule de originalitate şi spirit de independenţă, precum şi un spirit religios prin profunda idee de credinţă pe care s a pliat zalmoxismul şi apoi creştinismul. Soarele şi crucea încârligată (svastica) sunt semne milenare ale luminii şi a masculinităţii fecunde. Şi acum oamenii le mai folosesc ca semne tradiţionale în Maramureş şi Munţii Hymalaya.

Soarele maramureşean a fost la vechii daci simbol al credinţei. Ne a rămas de la daci, în capitala Sarmizegetusa, celebrul soare de andezit, loc sfânt de cult. Maramureşul nefiind ocupat de legiunile romane, aici au vieţuit dacii liberi care au păstrat, mai târziu, simbolul soarelui şi în religia creştină. Maramureşenii sunt urmaşii direcţi ai dacilor liberi, iar trăsăturile lor viguroase, spiritul de libertate, predominanţa ochilor albaştri şi a părului blond, precum şi a costu¬melor populare ca şi cele de pe Columna lui Traian, confirmă această concluzie despre daco românismul locuitorilor de pe malurile Tisei şi Izei. Creştinismul maramureşenilor este profund şi s a păstrat dincolo de vitregiile vremii şi a ofensivei catolice, ca o credinţă arhaică, auten¬tică, asemenea primilor creştini.

Numeroasele biserici de lemn, de o vechime milenară, confirmă vechimea credinţei creştine în aceste locuri, de fapt, că românii maramureşeni s au născut creştini. Maramureşul este un loc al destinului şi o expresie autentică a românismului. Pentru Maramureş, secolul al XIV lea a însemnat, oarecum, un vârf de existenţă istorică. Atunci, Maramureşul a fost izvorul principal de stabilitate românească medievală. Dar cred că rolul Maramureşului în istoria României nu s a încheiat. Maramureşul trăieşte mai departe cu speranţă prin „coconii” săi voievodali. Maramureşul este o cetate a rezistenţei tradiţionale româneşti. Şi zidurile lui nu vor cădea niciodată datorită oamenilor, ci numai atunci când Iisus ne va chema la Judecata de Apoi.

Ionuţ Ţene

Articol preluat de pe www.eternulmaramures.ro