luni, 31 august 2009

După doăzeci de ani


autor: Albina DUMBRĂVEANU, doctor în filologie

Se părea că moldovenii trebuia să revină la numele moştenite din strămoşi, ca Ion, Ştefan, Alexandru, Anatol, Gheorghe, Vasile, Nicolae, Mihai ş.a. Acestea urmau să înlocuiască prenumele ruseşti Ivan, Stepan, Alexandr, Anatolii, Gheorghii, Vasilii, Piotr, Feodor ş.a., care ne-au fost impuse de pisari sovietici (citiţi: ruşi) la eliberarea actelor respective, funcţionari care nu ne cunoşteau nici limba, nici tradiţiile. Dar, astăzi, ne dăm seama că rezultatele în această problemă sunt minime.
Neţinând cont de regulamentele elaborate de scriere corectă a numelor proprii, de normele lingvistice, de recomandările făcute în cadrul emisiunilor radio şi TV, în ultimul timp, s-au emis incognito nişte decizii, circulare interne (ignorând opinia savanţilor specialişti), conform cărora, nu se mai corectează numele, ci invers. Să te cruceşti ce se întâmplă astăzi în actele noastre de identitate!

Anul 1989 a fost pentru Moldova (sovietică de atunci) anul trezirii conştiinţei naţionale. La 31 august 1989 a fost adoptată Legea cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova. Prevederile acestei legi preconizau oficializarea limbii române şi revenirea la alfabetul latin. Ziua de 31 august datează cea mai frumoasă şi cea mai importantă – dar şi controversată – sărbătoare a românilor basarabeni, intitulată la început „Limba noastră cea română”, apoi doar „Limba noastră”. În anul curent, sărbătorim pentru a 20-cea oară Ziua Limbii. Şi dacă la începuturi 31 august purta farmecul şi fastul unei sărbători cu adevărat naţionale şi simboliza victoria noastră în lupta pentru identitate, limbă şi adevăr, apoi, în ultimul timp, aceasta, din diferite motive, s-a banalizat, pierzându-şi din conotaţia de odinioară, poate un motiv este şi faptul că guvernanţii comunişti din ultimii zece ani anume în această zi sunt plecaţi la odihnă...
Totul începea ca o frumoasă poveste, iar cei mai mulţi dintre noi – filologi, scriitori, pedagogi, alţi intelectuali, ataşaţi într-un mod sau altul de valorile lingvistice în virtutea profesiei, dar şi simpli purtători ai limbii – au crezut în miraculoasa transformare a acesteia din «cenuşăreasă» în «regină». Această credinţă avea suport real în anii '90, de la declaraţii statul trecea la acţiuni de repunere în drepturi a limbii române ca limbă oficială în Republica Moldova

Sărbătoare sau „ruşine”

Referitor la această zi opiniile erau într-adevăr diferite: unii afirmau că Ziua Limbii este o sărbătoare, pentru că marchează o victorie obţinută în mişcarea de renaştere naţională a românilor basarabeni, alţii erau de părere că această zi este o „ruşine”, deoarece consfinţeşte o situaţie când trebuie să lupţi pentru a vorbi în limba ta maternă, la tine acasă. Fără îndoială, aceste opinii conţin şi nişte adevăruri. Evident că, atâta timp cât limba română nu se simte la ea acasă, adică nu-şi îndeplineşte funcţiile ei de limbă oficială a statului, nu este vorbită corect de către toţi cetăţenii statului, indiferent de naţionalitate, nu funcţionează în administraţie, în societate, în locurile publice, sărbătoarea „Limba Noastră” trebuie să existe. În ultimii ani, concetăţenii noştri alolingvi sărbătoresc orice altă limbă numai nu limba română, care este limba oficială pentru toată populaţia republicii. Remarcăm că şi imnul Republicii este un imn dedicat limbii române. Trebuie să conştientizăm cu toţii că ziua de 31 august este o sărbătoare naţională. Îmi amintesc că la Departamentul relaţiilor naţionale se organiza în această zi sărbătorirea mai multor limbi. Se cântau cântece şi se declamau versuri despre „Rodnaia Rusi”, despre „Ridna Ucraina” etc. Credem că anume în această zi accentul trebuia pus pe necesitatea imperativă ca toţi locuitorii acestui spaţiu să înveţe şi să cunoască limba română pentru a se încadra cât mai plenar în viaţa economică, culturală şi politică a ţării.

„Limba e stăpâna noastră”, iar noi ar trebui să-i fim servi umili şi iubitori

Sărbătoarea „Limba Noastră cea Română”, căci aşa ar trebui să se numească, trebuie să existe, ca măcar, spre marele nostru regret, în aceste două-trei zile să ne putem da seama că limba română trebuie să funcţioneze din plin în Republica Moldova.
Sărbătoarea “Limba Noastră cea Română” este sărbătoarea tuturor celor care locuiesc în Republica Moldova. Ea trebuie să devină cu adevărat naţională, iar noi, cei ce locuim pe acest pământ, trebuie s-o cunoaştem în tot farmecul ei. Limba este veşmântul spiritualităţii naţionale a unui popor. Nu întâmplător, poetul tuturor românilor din toate timpurile, Mihail Eminescu, spunea: „Nu noi suntem stăpânii limbei,/Ci limba e stăpâna noastră”.
Un popor fără limbă este sortit pieirii. Şi o limbă care nu este vorbită devine o limbă moartă.

Reculul din 1996

Din păcate, procesul de repunere în drepturi a limbii române a fost zădărnicit tocmai de cei care erau obligaţi să vegheze la respectarea cu stricteţe a legislaţiei statului, adică chiar de guvernanţii acestuia. Una câte una au fost lichidate practic toate structurile de implementare a legislaţiei lingvistice. Limba de stat a fost lipsită de ajutor tocmai când avea mai mare nevoie de el. Dacă până în 1996 o persoană nu putea aspira la anumite funcţii (stipulate în lege), inclusiv de demnitar public, fără a cunoaşte limba statului, după această dată prevederea în cauză a fost neglijată cu bună ştiinţă, astfel încât am ajuns să avem chiar deputaţi, miniştri şi ambasadori care nu vorbesc limba statului, ceea ce nu poate decât să prejudicieze imaginea republicii în lume.

„A mojno po-russki?”

Pentru că nu mai era obligatorie cunoaşterea limbii române, alolingvii au renunţat în masă la cursurile care până atunci erau suprasolicitate, inclusiv de către colectivele de muncă (la astfel de cursuri, timp de şase ani, în câteva colective de muncă, a predat limba română şi subsemnata). Rezultatele nu au întârziat să apară. Cine dintre noi nu a primit drept răspuns la o întrebare, adresată în limba română, unui vânzător, o altă întrebare „A mojno po-russki?” (Se poate ruseşte?). E şi acesta un progres, dacă ne amintim că până nu demult eram somaţi frecvent cu o altă frază: „Govorite po-celoveceski!” (Vorbiţi omeneşte!).
Departe de mine gândul de a da vina pe alolingvi pentru declinul lingvistic. Aşa este omul: face eforturi, în cazul nostru – lingvistice, doar dacă are sens, dacă merită, dacă i se cere, indiferent sub ce aspect – profesional, de carieră, personal etc. Statul Republica Moldova „a avut grijă”, de la 1996 încoace, să descurajeze cunoaşterea limbii oficiale de către toţi cetăţenii săi.
Până la urmă, atitudinea faţă de limba ţării este un indiciu al nivelului intelectual şi al demnităţii umane şi naţionale.

„Marian Ilici, aşa-i mai neoficial”

Regretăm, însă, că mai suntem învăluiţi de indiferenţă, ne este totuna cum vorbim, cum pronunţăm şi cum scriem... Cum am putea explica faptul că unii încă nu cunosc limba ţării în care locuiesc de o viaţă?! Chiar şi conaţionalii noştri adesea se adresează în limba rusă. Apropo de adresări: încă nu ne-am obişnuit să le facem corect. E greu de înţeles de ce o bună parte chiar dintre guvernanţi preferă să se adreseze cu formule străine limbii şi tradiţiilor noastre strămoşeşti. Când te gândeşti că, de fapt, anume cei ce guvernează ţara ar trebui să dea exemplu celorlalţi cum să vorbească, cum să se adreseze. Într-un interviu, domnul Igor Dodon, întrebat de ce îi spune domnului Lupu Marian Ilici, domnia sa a răspuns că aşa îşi zic ei între ei neoficial. Iaca na!
Se părea că moldovenii trebuiau să revină la numele moştenite din strămoşi, ca Ion, Ştefan, Alexandru, Anatol, Gheorghe, Vasile, Nicolae, Mihai ş.a. Acestea urmau să înlocuiască prenumele ruseşti Ivan, Stepan, Alexandr, Anatolii, Gheorghii, Vasilii, Piotr, Feodor ş.a., care ne-au fost impuse de pisari sovietici (citiţi: ruşi) la eliberarea actelor respective, funcţionari care nu ne cunoşteau nici limba, nici tradiţiile. Dar, astăzi, ne dăm seama că rezultatele în această problemă sunt minime. Nu toţi funcţionarii oficiilor de stare civilă au înţeles ce se cerea de la ei în prevederile legislaţiei în vigoare. De aceea, azi avem ce avem. Este adevărat că mulţi cetăţeni au conştientizat şi au insistat să poarte un nume scris corect româneşte, un prenume în varianta naţională care corespunde rigorilor ortografice ale limbii şi tradiţiilor neamului nostru milenar. Cu părere de rău, avem şi cazuri când unii cetăţeni au rămas indiferenţi cum li se scrie numele sau prenumele în actele personale, fie Ion sau Ivan, Gheorghii, Gheorghe sau chiar (în ultimul timp Gheorghi) , Ştefan sau Stepan.

Ştefan sau Stepan, Ion sau Ivan?

Neţinând cont de regulamentele elaborate de scriere corectă a numelor proprii, de normele lingvistice, de recomandările făcute în cadrul emisiunilor radio şi TV, în ultimul timp, s-au emis incognito nişte decizii, circulare interne (ignorând opinia savanţilor specialişti), conform cărora, nu se mai corectează numele, ci invers. Să te cruceşti ce se întâmplă astăzi în actele noastre de identitate. Persoanele care au schimbat prenumele de tipul Ivan, Vasilii, Alexandr, Afanasii, Feodosii, Stepan, Fiodor sau Piotr ş.a. cu variantele acestora din limba română – Ion, Vasile, Alexandru, Atanasie, Teodosie, Ştefan, Tudor (Teodor) sau Petru ş.a., în momentul expirării termenului de valabilitate a buletinului de identitate sau a paşaportului naţional, au fost obligaţi să revină la variantele ruseşti, adică precum sunt scrise, chipurile, în actele de înregistrare a naşterii, în care la momentul oportun nu s-au făcut modificările de rigoare.

O nouă rusificare a numelor de persoană

Astăzi se „operează” o nouă rusificare a numelor noastre de persoană. În nenumărate cazuri, oamenii sunt insultaţi că nu vor să revină la variantele ruseşti. Şi umblă cetăţenii noştri prin instanţe căutând să obţină un certificat că Ion este identic cu Ivan, Ştefan cu Stepan, Tudor, Toader şi Teodor cu Fiodor ş.a.m.d. Un exemplu: cetăţeanul Eni Alexandru, anume aşa este înscris în paşaportul eliberat la data de 27 decembrie 1996, care a fost valabil până la 27 decembrie 2001. La 30 iulie 2004, i-a fost înmânat un alt paşaport cu formula onomastică: Eni Alexandr, spunându-i-se că „nu au dreptul să scrie Alexandru”.
Un alt exemplu edificator este cazul cetăţeanului Simion Bondarenco, un basarabean care deţine şi cetăţenia română din 1995. În 2000, şi-a prelungit termenul de valabilitate a paşaportului, iar acum pregăteşte toate actele pentru altă prelungire a termenului de valabilitate a paşaportului. Dar acum, se confruntă cu o situaţie de care n-a mai văzut pe parcursul anilor de independenţă a republicii. În trei birouri diferite ale Arhivei de Stat i s-a eliberat câte un act în care numele tatălui său figurează diferit – Petru, Petr şi Piotr. Domnul Bondarenco spune că tatăl lui, născut în 1905, în duplicatul certificatului de deces, eliberat la 1 iunie 2006 de Direcţia generală stare civilă, figurează ca Petru. Într-un alt document, eliberat la 16.05.2006 de Arhiva de Stat de pe str. Gh. Asachi, Petru s-a transformat în Petr (cu indicaţia „conform cu originalul în limba rusă”). Iar în cel de-al treilea act, „Extras de pe actul de căsătorie”, eliberat de Oficiul stării civile de la Ciocana, figurează ca Piotr. Dacă tata a murit în 1972 şi atunci îl chema Petru, cum poate fi în 2006- Piotr?”, se întreabă de drept omul.

Alondra şi Armand

Mulţi părinţi, fiind peste hotare la diferite munci sau alte activităţi, din filme sau spectacole au întâlnit şi alte prenume, care nu se utilizau la noi. Astfel, au fost înregistrate prenumele Jessica, Alondra, Julieta, Amalia, Mirabela, Izabela, Armand ş.a. Odată cu împrumuturile a apărut şi problema scrierii acestor prenume: ca în limba de origine – Gabriella, Beatrice, Yolanda, Leticia, Maya ş.a. sau în varianta românească – Gabriela, Beatricia, Iolanda, Letiţia, Maia. E o problemă. Sau, posibil, să fie acceptate ambele variante, sau să rămână la discreţia părinţilor. Dar ce facem cu hipocoristicele de tipul: Bety, Lory, Kate, Lily, Lucy etc.?
Ţinem să încheiem cu cuvintele regretatului poet Grigore Vieru: Vom fi cu adevărat liberi atunci când întreaga republică va deveni o CASĂ A LIMBII ROMÂNE.

Articolul si fotografia au fost preluate de pe www.Jurnal.md (Jurnal de Chişinău)

Niciun comentariu: