marți, 28 iulie 2009

Ruşinea de a purta gatii şi tradiţia plasticului


Contradicţia dintre aşteptările turiştilor şi ceea ce oferă maramureşenii este flagrantă, şi va duce la diminuarea drastică a numărului de vizitatori, în următorii câţiva ani.
Maramureşenii se confruntă cu o gravă criză de identitate, care pică cum nu se poate mai prost, în contextul crizei mondiale şi a măririi continue a plajei de opţiuni pentru petrecerea vacanţei.

Ce se vrea a însemna Maramureşul în termenii atractivităţii turistice?

Păi, „ţara lemnului”, tradiţii, ospitalitate, port popular, meşteşuguri, hrană bio, biserici vechi de lemn, căruţe cu cai, stâne de oi, natură...

Ce se găseşte în teren?

„Ţara lemnului” e cvasidispărută. Deşi a rezistat cu succes comunismului, patrimoniul constituit din superbele case vechi de lemn este demolat in zilele noastre, pentru a face loc unor monstruozităţi din cărămidă sau BCA, uriaşe, nefuncţionale (ce faci cu 10 dormitoare şi două băi, fără o piscină măcar?), „decorate” în culori lavabile mov, roz, violet, inox, gresie sclipitoare şi termopane din PVC. Ceauşescu, duşman declarat al satului românesc, pe care-l dorea transformat într-o adunătură de blocuri de beton, ar exulta: la 20 de ani după el, oamenii, din propria lor voinţă, îşi distrug cu mândrie şi voioşie casele strămoşilor, legătura lor cu trecutul.>


Vechile case de lemn sunt arse pe foc, ori- transformate în lambriuri -ajung să placheze casele şi barurile din Occident (cel mai celebru caz fiind o casă de vacanţă a lui Michael Schumacher, placată cu stejar provenit din case vechi maramureşene). În cel mai bun caz, casele strămoşeşti sunt relocate în alte părţi (case de vacanţă în sudul României sau în Alpi şi Pirinei). La fel o păţesc şi vechile grajduri, şuri, porţi, coşare sau garduri tradiţionale. La fel şi uneltele, de la greblă, covată, găleată şi până la lingură, azi toate din plastic sau metal.

Dintotdeauna a existat concurenţă între turismul maramureşean şi cel bucovinean. Bucovina câştigă teren: acolo nu se construieşte aiurea, satele sunt unitare, casele au acoperiş de draniţă nu din eternit sau onduline, acolo bisericile UNESCO au indicatoare de acces, toalete, puncte de vânzare bilete şi suveniruri. Cu toate că bucovinenii pictează mai nou ouă de struţ...

România este singura ţară din UE unde nu există obligativitatea construirii de noi case în spiritul locului. Aţi văzut în Italia, Spania, Germania, Anglia sau Franţa, case vopsite în mov plasate lângă altele verzi, case de lemn lângă altele din piatră sau cărămidă sau case cu două etaje situate lângă căsuţe cu un nivel? Sigur că nu! În lumea civilizată, legile urbanismului nu sunt negociabile.

Poate că ar mai fi maramureşeni care ar restaura vechile case de lemn, dacă ar avea de la cine lua exemplu. Arătaţi-mi însă câţi oameni de cultură, afaceri, politicieni de-ai locului etc., şi-au păstrat şi restaurat locuinţa în care s-au născut, sau locuiesc în casă din lemn?! Eu nu cunosc decât vreo trei exemple...

Până şi cei de la care te-ai aştepta să păstreze cu sfinţenie tradiţia-cântăreţii şi meşterii populari, au renunţat la vechile case care ar trebui să-i reprezinte. Vedeţi în ce case trăiesc azi soţii Rednic, Giurgi, etc.

O vorbă despre costumul popular

Spectrul modernităţii prost înţeles şi al „reînnoirii tradiţiei” a atins nu numai arhitectura, ci şi portul popular. La cultura cânepii s-a renunţat în totalitate (o singură familie mai cultivă această plantă azi în întreg Maramureşul!), iar pânza din care se fac textilele provine din China. Clopul este ornamentat excesiv, şi se poartă doar cel mic, de tradiţie oşenească, nu cel cu boruri late, care a fost caracteristic zonei. Cămăşile sunt ornamentate haotic, cu imprimeuri chinezeşti şi mărgele de plastic, cu „colţi” imenşi şi siniştri.

Zadiile se fac din fibre sintetice de culoare roşie, galbenul şi verdele fiind pe cale de dispariţie. Centurile de piele au fost înlocuite cu altele din ţesătură şi mărgele, bucovinene de fapt. Opincile sunt înlocuite cu pantofi „de oraş”, la dame cu toc cui, la bărbaţi cu „şpiţ”, în cel mai bun caz cu cizme oşeneşti.

Colac peste pupăză, celebrele gatii maramureşene, simbolul nostru, la fel de renumit ca şi kilt-ul scoţian, au dispărut!

Rapsozii

I-aţi văzut pe cântăreţii populari pe scenă sau la TV: arată grotesc, şi stereotip: bărbaţii poartă clopul plin de mărgele, cămaşă „cu colţi” (ornament al femeilor, de fapt!) şi pantaloni la dungă! Da, acolo suntem, şi asta nu de ieri, de azi. Sinistra modă, tipic ceauşistă, a fost imprimată de Fraţii Petreuş, Viorel Costin şi Gheorghe Turda, în urmă cu vreo patru decenii. În loc să fie aruncată la gunoi, această modă a proliferat, astfel că azi acest costum kitch total (pantaloni albi-tip costum de mire, şosete albe, pantofi negri lucioşi...) a devenit aproape obligatoriu.

Femeile sunt încă mai ciudate, cu năframele ucrainene imense acoperind coafuri savante (cozile împletite au dispărut), de parcă ar purta cască, cu cămăşile cu „colţi” de o palmă, cu zadiile până la glezne (zadiile şi „stanul” cămăşii lăsau demult dezgolit parţial genunchiul, fiind mult mai atractive) şi cu tocuri cui în loc de opinci, purtând parcă rochii maneliste de seară şi nu un costum tradiţional funcţional şi estetic.

Cât despre repertoriul aceloraşi cântăreţi, este simplu: toţi îi copiază pe Petreuşi, Costin, Titiana sau Turda, fără a încerca să cânte şi alte melodii din sutele existente în arhivele în care nu intră nimeni.

Meşterii populari, şi ei în pas cu „moda”, au ajuns să cioplească lanţuri de lemn (element inexistent în Maramureşul tradiţional), să umple porţile de elemente răsucite şi steme ale patriei, să aplice pe acestea basoreliefuri cu Samson cu leul, să facă draniţe cu cioc (altădată prezente doar pe biserici, nu şi pe case sau garduri), să ţeasă trandafiri şi lalele (nu romburi şi călăreţi) precum şi multe alte deviaţii de la tradiţie.

Dezamăgiri

Deocamdată turiştii privesc cu uimire cum una văd în Muzeul Etnografic sau în cel al Satului din Sighet, şi cu totul altceva în satele noastre. Cu toate că Muzeul Satului este discutabil: cele câteva interioare de case româneşti restaurate până acum seamănă până la identitate, de parcă strămoşii noştri ar fi fost roboţi stereotipi. În fapt, varietatea interioarelor, a aranjamentelor acestora, a textilelor, ceramicii sau mobilei a fost una absolut remarcabilă, deşi din nefericire acest lucru nu este vizibil în acest muzeu...

Vizitatorii se miră că nu mai există costum tradiţional de toate zilele şi că lăzile de zestre sau zgărzile de coral au dispărut în totalitate-fiind înlocuite cu dulapul din PAL melaminat şi cu zgărzi din mărgele de plastic (cică „tradiţionale”). Rămân uimiţi când văd cum căruţele şi caii dispar, făcând loc tractoarelor, cum câmpurile rămân necultivate. Se şochează când beţivii satelor le cer bani pentru fotografii, se întristează când observă că „ospitalitatea” se numără în cât mai mulţi euro, se enervează când mănâncă ouă, salam şi lapte de la „Metro” sau „Real”, exact ca acasă la Bucureşti sau Constanţa, se dezgustă de mizeria de pe râuri (cică lunca Izei este sit Natura 2000!), plâng când văd pădurile rase şi sălbăticiunile dispărute, pajiştile alpine pustii pentru că nu mai sunt oi, bisericile UNESCO închise „pentru restaurare” cu deceniile, biserici de lemn în care vechea pictură nu mai e vizibilă fiind acoperită cu ştergare, tablouri, prapori şi icoane pe hârtie „made in China”.

Merg la festivaluri unde toţi actanţii sunt îmbrăcaţi cam la fel, care defilează încolonaţi ca la „Cântarea României”, cu tăbliţe pe care scrie satul din care provin, şi care cântă şi dansează exact la fel, ca şi cum strămoşii noştri ar fi fost nişte reduşi, şi n-au fost în stare să producă un repertoriu mai variat. Mai fac câte o toxinfecţie alimentară, îşi rup maşinile prin gropile de pe Cosău sau Bocicoiel, se lasă jefuiţi de gazdele abile, se bucură când mai dau de câte o casă veche sau un costum popular autentic, se rătăcesc adesea (indicatoare nu există, cu toate că CJ abia de a terminat un proiect în acest sens), nu găsesc toalete publice sau puncte de informare turistică (pentru că acestea nu există), cheltuiesc la fel (sau mai mult) ca în Bulgaria, Slovacia, Ungaria sau Polonia dar fără a beneficia de servicii de aceeaşi calitate, şi apoi pleacă.

Unii dintre ei revin-totuşi Maramureşul are încă ceva farmec, dacă-l comparăm cu Branul, Valea Prahovei sau Litoralul românesc. Alţii nu mai pun piciorul pe aici niciodată, şi povestesc tuturor cum au luat ţeapă: una li s-a promis şi altceva au găsit.

Ei bine, pentru că nimeni nu face nimic în a corecta starea de lucruri, vom vedea cine vor domina în viitor: cei care revin şi ne fac publicitate pozitivă (de cele mai multe ori nemeritată), sau cei care rămân defintiv dezamăgiţi. După datele din teren, anul acesta este unul bun pentru turismul maramureşean, deci încă nu s-a dus vestea că e de rău. Dar mi-e frică că în clipa când va începe trendul negativ, acesta va fi de neoprit: vedeţi doar ce se întâmplă pe Litoral sau la Herculane. Când ţi-ai format un renume rău, e foarte greu să mai revii la nivelul unde erai cândva, darmite să mai creşti!

PS. Cât despre intenţia ministrului Udrea de a lansa programul „Crăciun în Maramureş” nu pot să zic decât că mă lasă rece. Nu aşa vom ajunge să trăim din turism, ci prin revitalizarea tradiţiilor, profesionalizarea serviciilor şi demolarea kitch-urilor (nu credeţi aşa-i? Oamenii or să ajungă să-şi demoleze de bună voie monstruozităţile din beton, atunci când vor vedea că aceea e soluţia pentru a supravieţui. Pentru cei care nu ştiu, „Şoricelul” din Baia Mare, unul dintre precursorii arhitecturii kitch din regiune, tocmai şi-a demolat benevol hidoşeniile de pe valea Usturoi din municipiul amintit. Iar la Botiza au ajuns unii să-şi placheze casele din cărămidă cu scânduri de lemn, pentru a-i păcăli pe turişti, cum că au case tradiţionale).

Dar nimic nu va reuşi vreodată să înlocuiască vechile case de lemn, a căror nobilă patină nu poate fi substituită cu nimic altceva.

PS final. Am mai abordat acest subiect în urmă cu câţiva ani. Degeaba, de atunci au mai dispărut câteva mii de case vechi. E drept, u mai rămas încă vreo câteva mii...

Maramureşul ar putea atrage, în acest moment, printr-un management inteligent, circa 1 milion de vizitatori anual (faţă de 150.000 în prezent). Dacă s-ar ţine cont de revitalizarea tradiţiilor, demolarea hidoşeniilor, reconstrucţia vechilor case şi punerea în valoare în sistem occidental al întregului potenţial, în 10 ani (dacă şi infrastructura şi elementul uman ar deveni cu adevărat europene), ar putea ajunge să concureze trei mici sate din Franţa: Les Baux-de-Provence (434 locuitori, 2,5 milioane de turişti), Riquewihr (1300 locuitori, 2,1 milioane de turişti) şi Gordes (2100 locuitori, 1,2 milioane de turişti)! Toate trei satele au în comun patrimoniul arhitectural păstrat intact şi serviciile şi infrastructura turistică ireproşabile.

Autor: Teofil Ivanciuc

Sursa: www.Sighet-Online.ro

Niciun comentariu: