luni, 4 mai 2009

Biografia lui Mihai MARINA - fiu distins al Maramureșului

Notă biografică de Vasile BOLOGA

Mihai Marina s-a născut în localitatea Apșa de Jos din dreapta Tisei (Ucraina), la 4 octombrie 1907, într-o familie de țărani. Tatăl său, Mihai, a fost țăranul-cărturar, diacul bisericii din localitate, iar pe mama sa a chemat-o Ileana. A avut doi frați și o soră: Alexandru, Victor și Maria. După terminarea școlii primare în comuna natală, în anul 1919, se înscrie la nou-înființatul liceu românesc „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației. De la început s-a remarcat ca un elev silitor, ajungând bibliotecar al Societății de lectură „Dragoș Vodă” a elevilor de la liceu, iar apoi secretar și președinte al acesteia. A îndeplinit de asemenila internatul liceului funcția de instructor (pedagog). În perioada liceului publică primele încercări literare în revista intitulată „Zări senine”, precum și în „Anuarul” liceului.

Întreaga viață și activitate a juristului, diplomatului și publicistului maramureșean, Dr.Mihai Marina, poate fi caracterizată succint prin: demnitate, înaltă probitate profesională morală, și un profund atașament față de plaiurile natale.

În anul 1926 termină cursurile liceale, ca șef de promoție, având ca președinte al comisiei de examinare pe prof. N.Cartojan. În toamn se înscrie la Facultatea de drept a Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj. Ca student colaborează cu publicațiile „Gazeta Maramureșeană” (Sighet), „Chemarea” și „Patria” (Cluj) și este ales președinte al Clubului studențesc maramureșean. În anul 1930 obține licența în drept, cu diploma nr.794/26 iunie 1930, semnată în calitate de rector de prof.Emil Racoviță și de decan de prof.Romulus Boilă. După terminarea facultății, în anii 1930-1931, își face stagiul ca avocat la Prefectura județului Cluj. Se căsătorește cu Elena Mălaiu, profesoară de istorie, fiică de țărani din Mohu, jud.Sibiu.

Este numit, în anul 1931, secretar al Prefecturii județului Maramureș. În același an este ales secretar al Astrei, Despărțământul Sighet, localitate în care editează revista „Astra maramureșeană” și colaborează cu publicațiile „Gazeta Maramureșului” (Sighet) și „Societatea de mâine” (Cluj) condusă de I.Clopoțel.

La 1 martie 1932 scoate la Sighet primul număr al gazetei „Graiul Maramureșului” (publicație independentă), pe care o conduce până la 15 august 1932, când aceasta este cedată nou-înființate „Asociații a presei din Maramureș”. La Sighet, în cursul anului 1932, îndeplinește succesiv următoarele funcții administrative: juristconsult al prefecturii, șef de serviciu la prefectură și primpretor al plasei Sighet.

După reorganizarea „Asociației presei din Maramureș”, în anul 1934, revine la conducerea redacției „Graiului Maramureșului”. Organizează biblioteca „Asociației presei din Maramureș” și conduce cercul de studii al acesteia. În anul 1935 reprezintă presa maramureșeană la Congresul ziariștilor români. Gazeta „Graiul Maramureșului” și „Asociația presei din Maramureș”, care grupa, în cadrul său, toate forțele intelectuale existente au avut rol important în emanciparea culturală a Maramureșului în perioada interbelică.

După reforma administrativă instituită de dictatira regală, în anul 1938, este numit la Rezidența regală a ținutului Someș-Cluj, ca șef al Oficiului de studii și documentare. În această calitate, în anul 1939, publică lucrarea: „Maramureșul – Necesități și remedii”, un valoros studiu interdisciplinar economico-sociologic privind problemele dificile cu care se confruntă societatea maramureșeană, în care propune în final o serie de soluții de remediere, dintre care unele au rămas valabile și astăzi. Pentru scurt timp, în luna iulie a anului 1940, îndeplinește înalta funcție de prefect al județului Maramureș.

După diktatul de la Viena, în august 1940, se refugiază la București, unde este numit subdirector în Ministerul de Interne, pentru problemele privind evidența și plasarea refugiaților. Peste puțin timp, în ianuarie 1941, este detașat la Ministerul de Externe ca membru al Comisiei pentru tratative cu Ungaria.

Datorită bunului renume pe care și l-a câștigat, cunoașterii limbilor germană și maghiară și a faptului că s-a dovedit a fi un bun patriot, care nu s-a amestecat în luptele politice, în iunie 1941 este numit consul la Consulatul Regatului României de la Oradea. Peste un an, ca o confirmare a calității depuse, este numit consul general I, calitate în care lucrează până la închiderea Consulatului și arestarea sa și a celor diplomați, de către autoritățile maghiare, în septembrie 1944.

În perioada 1941-1944, cât a fost diplomat la Consulatul Român din Oradea, a desfășurat o activitate neobosită pentru apărarea și ajutorarea populației românești din teritoriul ocupat, bucurându-se de stima și respectul tuturor celor care l-au cunoscut. De asemeni a intervenit la autoritățile maghiare oentru îmbunătășirea condițiilor din ghetorurile în care era internată populația evreiască. În anul 1944, împreună cu Gh.Tite și M.Bologa urmărește trenurile cu deportații evrei până la Auschwitz, sesizând prin intermediul ambasadorului român Vaspanian Pella, Crucea Roșie internațională asupra genocidului la care era supusă populația evreiască, fapt care a contrbuit la salvarea avieții a zeci de mii de evrei. Dr.Mihai Marina și soția sa au contribuit personal la salvarea câtorva zeci de evrei ardeleni, pe care, uneori chiar cu mașina consulatului, au reușit să-i treacă granița în România. Acțiunile umanitare ale dr.Mihai Marina pentru ajutorarea și salvarea evreilor transilvăneni s-au bucurat ulterior de rencunoașterea fruntașilor comunităților evreiești din țară și straăinătate, fiind consemnate într-o serie de lucrări consacrate ocupației hortyste a nordului Transilvaniei și holocaustului.

După ruperea relaților diplomatice dintre România și Ungaria în septembrie 1944, dr. Mihai Marina împreună cu personalul consulatului de la Oradea este arestat de autoritățile maghiare și predat ulterior celor germane, care îi internează până la eliberarea lor de către trupele americane, în aprilie 1945, la Hofbruck în Bavaria.

În noiembrie 1945 se întoarce în țară și este încadrat la Ministerul de Externe, în funcția de consilier la Biroul pentru lucrările pregătitoare ale Conferinței de pace. Din octombrie 1946, până în noiembrie 1947, lucreză tot în cadrul Ministerului de Externe, ca director la Direcția consulară, când este comprimat (suspendat) urmare venirii la conducerea ministerului a Anei Pauker.

Lucrează apoi ca juristconsult la diferite întreprinderi și instituții din București, până este descoperit ca fost „diplomat fascist” și trebuie să-și caute de lucru în altă parte. Astfel a lucrat ca juristconsult la Întreprinderea de locuințe și localuri, Direcția poștelor și telecomunicațiilor, Ferma 30 Decembrie și Ministerul Agriculturii, de unde se pensionează în anul 1967.

În anul 1977 se mută în orașul Cluj, unde decedează la 15 martie 1980 fiind înmormântat în Cimitirul Central.

Ca o recunoaștere postumă a meritelor sale de „bărbat de seamă al Maramureșului”, în toamna anului 1995, Consiliul local Sighetu Marmației atribuie numelui său unei străzi din municipiu, în cartierul Cămara. Manuscrisele rămase de la el au fost achiziționate de Biblioteca județeană Maramureș din Baia Mare.

Sursa: cartea "MARAMUREȘENI, PORTRETE ȘI MEDALIOANE" ; editura "DRAGOS VODA", CLUJ NAPOCA 1998

Deosebite multumiri conducerii editurii "DRAGOS VODA", in special domnului Vasile Iuga de Saliste, care a fost de acord ca acest material sa apara aici, pe blog-ul romanilor de peste Tisa.

Niciun comentariu: