sâmbătă, 22 noiembrie 2008

"Centrul geografic al Europei", de Florentin Nasui


Mărul de lângă drumul spre Centrul Europei

Duminica trecută i-am însoţit spre centrul geografic al Europei pe Ionică, Vio şi Pino, 3 prieteni din copilărie care s-au născut la Sighet. Au fost colegi de generală şi de liceu . De 3 decenii unul , locuieşte în Franţa, altul în Baia Mare. Numai unul a rămas de strajă la graniţa cu Ucraina, în amintirea anilor cînd toţi 3 se scăldau clandestin în Tisa şi se jucau hentoff, prin fizeş.

Pe malul rîului de frontieră, mărginit de o fîşie de pămînt arat şi de un gard amărît din sîrmă ghimpată. Prin găurile lui, te puteai strecura uşor la scăldat sau la pescuit cu băţul de alun.

Chiar dacă din loc în loc erau poteci de acces spre apă, copiii îşi legau de picioare potcoave de cal şi treceau peste fîşie cu ele îndreptate spre Ucraina, şi la dus şi la întors, apoi se ascundeau printre tufe şi rîdeau în pumn de soldaţii nevoiţi să caute animalele care nu-s şi să are din nou fîşia.

Davai mahorka

Tot de pe malul stîng , în zilele lungi de vară, pruncii pîndeau pînă seara tîrziu gardul ghimpat de dincolo, din Uniunea Sovietică. Gard înalt de 3 metri , greu de trecut fără să-l atingi. Dacă-l atingi , din stîlpii metalici ţîşnesc rachete de semnalizare, se zicea. Şi stăteau bieţii coconi flămînzi aşteptînd să treacă vre-un fugar, aşa cum auziseră ei că trec românii pe la iugoslavi.

Să vadă barem o rachetă zburînd. Dar ani şi ani de zile, pe acolo , peste gardul aceluiaşi lagăr zburau numai păsările.

Supăraţi că ţara vecină nu le-a oferit nimic în ziua respectivă, de cum auzeau duda aparte a marfarelor ruseşti, care treceau zilnic pe lîngă fizeş copiii alergau după tren. În limba rusă cereau din mers mecanicilor de locomotivă sau frînarului din ultimul vagon ţigări. Şi nu primeau nimic, pentru că ei strigau: davai mahorca (alcool) în loc de davai ţeharke(ţigări). Trei dintre copiii de atunci au aflat după aproape 5 decenii de ce n-au căpătat ţigări de la feroviarii din ţara vecină.

Ţară în care, imediat lîngă aceeaşi Tisa, trăiau nevăzuţi români, maghiari, ucraineni, evrei, ţigani, care toţi vorbeau pe înţelesul lor, exact ca în Sighet, orăşelul în care se născuseră. Asta a constatat Vio, singurul dintre ei, care prin anii 1960 a trecut cu „chemare” la neamuri peste podul de cale ferată de la Cămara Sighet-Biserica Albă.

Umbra lui Stalin pe Tisa

Duminică, deci, cînd la amiază au fost 24 de grade C la soare , am trecut podul istoric Sighet- Slatina pentru ca Vio să le arate prietenilor pe unde a umblat el pe jos, între micuţul orăşel din dreapta Tisei , care are azi 60 procente populaţie românească şi comuna Biserica Albă, locuită 99 la sută de români.

După ce francezul s-a cam supărat puţin pe tinerii grăniceri ucraineni, care într-o română aproximativă i-au explicat că poza sa din paşaport s-a dezlipit puţin „din întîmplare” (adică au verificat documentul la sînge), am ajuns cu maşina la „Maramureşul” din Slatina. Aici ne-a aşteptat ghidul nostru, prof. Gheorghe Opriş, preşedintele Asociaţiei culturale „George Coşbuc” a românilor din Transcarpatia.

După ce francezul a făcut cunoştinţă cu un „cinci” din vodka ucraineană, i-a trecut acestuia supărarea .

Pentru că în copilărie am mîncat la Slatina prima dată gustosul knedle (tocăniţă cu aluat fiert), mîncare evreiască, aveam să aflu de la Pino, i-am propus gazdei să găsim pe traseu un local cu un asemenea preparat în meniu. Dar cum ne-am luat cu poveştile şi amintirile , după ce am văzut Sighetul de pe deal, am ajuns la vreo 30 de kilometri spre est, la borna care marchează din 1875 centrul geografic al Europei. Centru situat aproape de graniţa terestră cu România, pe acelaşi meridian cu localităţile Bistra sau Petrova de la noi.

Aici, aproape de Rahău, centru de raion, se află pe şosea un punct fix de control grăniceresc rămas în activitate de pe vremea lui Stalin. Tot în apropiere se află şi o păstrăvărie.

Lîngă centrul geografic am găsit vînzători ambulanţi cu diverse suveniruri cumpărate atît de turiştii străini, care caută acest loc, dar şi de ucrainenii veniţii de departe. Am găsit aici şi hribe uscate de vînzare, la 300 griveni kilul (180 lei).

Ne-am lins pe bot şi am intrat în rusticul han „Koliba. Specialitatea casei, pe lîngă şaşlîk, păstrăv prăjit sau alte gustări este mîncarea huţulească cu koleşa, o combinaţie de cîrnaţi, tocană de porc, kaizer şi tobă cu mămăliguţă, musai arsă cu o vodka siberiană din cedru şi un vin roşu din celebrele podgorii ale Ucrainei de sud-est. Comparînd preţurile din Franţa şi România, am ajuns la concluzia că nota de plată a fost cu mult mai mică decît în UE şi că merită să treci graniţa şi să mănînci în Ucraina. Gheorghe însă spunea că ei, ucrainenii, preferă invers, să vină la localurile din Sighet.

Ospitalitatea fără frontiere

Pe drumul de întoarcere, între localităţi, am oprit pentru cîteva clipe pe marginea şoselei, acolo unde frontiera de stat trece de pe uscat, din zona alpină, pe firul Tisei, în dreptul satului Valea Vişeului din România.

Cum după masa copioasă nu am comandat nimic la desert, cei 3 prieteni au pus ochii pe cîteva mere roşii rămase în vîrful unui pom înalt de pe marginea şanţului. Cu un alt fruct căzut, ei au vrut să doboare cele două poame, dar după cîteva încercări au renunţat. Dinspre ogradă, spre ei se îndreapta cu paşi repezi o femeie zdravănă, cu braţele îndreptate înainte. În pălmi ucraineanca ţinea capetele şorţului . În şorţ , erau o grămadă de mere şi pere. Dobre deni a zis femeia ţinînd capetele şorţului cu o mînă iar cu cealaltă împărţindu-ne din poală mult rîvnitele fructe, cîte două din fiecare pentru fiecare. Nici n-am apucat bine să-i mulţumim, că gospodina a făcut cale întoarsă zîmbind.

Cine sunt ospitalieri? Numai românii sau toţi cei care se nasc într-o anumită zonă geografică a planetei şi trăiesc sau au trăit sub aceleaşi Imperii!

Florentin Nasui

Sursa: Graiul Maramuresului

Niciun comentariu: