duminică, 8 iunie 2008

Legendele satului Apşa de Mijloc

Cui nu-i plac poveştile, legendele? Îmi aduc aminte de perioada copilăriei mele nu prea îndepărtată, dar nici foarte de aproape. De mic copil, fiecare dintre noi a auzit măcar o poveste interesantă de la părinţi sau bunici.

Nu putem să „trecem cu privirea” pe lângă cele mai frumoase legende ale Apşei de Mijloc. Apşenii, la fel ca şi ceilalţi români din Transcarpatia, au avut un interes deosebit pentru urmaşii lor, prin faptul că le-au lăsat un tezaur – legendele, povestioarele. În zilele friguroase de iarnă bunicii satelor le povesteau nepoţeilor unele şi aceleaşi legende, astfel încât acestea să se memorizeze în minţile fragede ale copilaşilor. Nu erau cărţi atunci pe meleagurile maramureşene. Foarte puţini oameni ştiau carte la acea vreme, dar şi-au păstrat cum au ştiut ei mai bine legende ca „Balaurul din Pleşcă”, „Fata Pădurii” precum şi altele mai puţin semnificative.

Legenda Balaurului din Pleşcă

Pleşca, locul în care se afla tăul(lacul) şi unde trăia balaurul

Legenda spune că a fost odată un balaur care băga lumea-n spaimă sau spaima-n lume. El se afla în Apşa de Mijloc, în locul numit Pleşca, loc care mai există şi astăzi în sat. Se spune că balaurul mare şi înfricoşător a venit într-un nor negru de ploaie, într-o zi de vară. Norul s-a scuturat pe Pleşcă provocând tunete şi fulgere toată ziua. Un om din Apşa de Mijloc, aflat în acel timp în apropiere, văzu cum cade din cer un monstru gigantic de vreo 35-40 de metri lungime.

Deasupra dealulu Pleşca se afla un tău (lac) foarte adânc, iar oamenii din sat i-au pus numele Balaur, deoarece nu au ştiut sigur ce fel de dihanie este monstrul care s-a aciuat acolo. Mare nefericire a căzut atunci peste Apşa de Mijloc, nicio fiinţă vie nu se apropia de dealul Pleşca, deoarece balaurul îi înghiţea într-o clipită.

Pe drumul de la Tilie, care ducea spre cătunul Dobric, au fost cazuri când oamenii dispăreau fără urme. Locul cu pricina era blestemat de toţi localnicii. Când se porneau din sat spre Dobric, oamenii călătoreau cu mai multe care cu boi, iar în caz de nevoie se ajutau unii pe alţii.
Drumul care duce spre cătunul Dobric (în stânga, Apşa de Mijloc)

Un regiment mare de soldaţi a fost trimis în Pleşcă, toţi erau înarmaţi până-n dinţi, fără să-şi imagineze cât de periculos era balaurul pentru satele din apropiere. Din neglijenţă, toţi soldaţii au fost înghiţiţi de monstru.

Împăratul roman Rudolf al II-lea (*8 ianuarie 1552-†20 ianuarie 1612) dat un ordin prin care cerea, ca acela care va ucide balaurul din Pleşcă să fie eloberat din închisoare, scutit de impozite şi premiat cu lucruri scumpe şi sume mari de bani.

Legenda mai spune că pe acele vremuri, trăia un ţigan, întemniţat la Sighet, condamnat la 10 ani de închisoare pentru furt de sare.

Auzind că în Pleşcă se află un balaur şi că toată lumea e speriată din cauza acestuia, ţiganul a spus: „Nu o să-mi fie mai greu în pântecele (stomacul) balaurului decât în temniţa împăratului”. Înainte de a rosti aceste cuvinte, ţiganul vroia să se sinucidă, dar nu era lăsat de paznici.

A primit o puşcă cu două ţevi şi multe cartuşe şi a luat-o spre tăul care ocupa 1 hectar şi în care dăinuia balaurul. Ţiganul ajunsese în Pleşcă pe vremea când balaurul dormea. Atunci, văzând că apa tăului era liniştită s-a urcat într-un stejar înalt şi frunzoz. S-a legat bine cu funii groase, ca să nu-l înghită monstrul, apoi s-a acoperit cu multe crengi de stejar, astfel încât să poată fi văzut printre ele. A trecut o zi şi o noapte, iar ţiganul stătea cu ochii-n patru şi pândea. Deodată tăul se cutremură şi din adâncurile lui se ridică încet un cap de dimensiuni colosale, cu nări largi şi o faţă foarte urâtă. Omul, cuprins de spaimă, pe neaşteptate a leşinat. Însă balaurul nu l-a observat. El a ţipat de câteva ori atât de tare încât ecoul s-a împrăştiat peste toate satele din apropiere. Balaurul simţea prezenţa omului, dar nu-l putea vedea.

După vreo două ore ţiganul şi-a revenit. Dragonul era însă tot la suprafaţa lacului. Atunci omul şi-a luat puşca şi a apăsat pe ambele trăgace, nimerindu-l pe balaur între ochi. Acesta a lăsat capul în jos şi s-a cufundat în apă. Peste câteva ore, apa lacului se colora în roşu. Ţiganul nu s-a dat jos din stejar până nu au venit mai mulţi oameni înarmaţi lângă tău. Ciorile se adunau deasupra lacului şi ciupeau din trupul balaurului pe jumătate cufundat în apă.

-Dă-te jos, măi ţigane, au zis oamenii, că balaurul s-a dus pe lumea cealaltă. Atunci ţiganul s-a dat jos, dar nu se uita în partea tăului în care se afla balaurul mort. Omul s-a întors la Sighet şi le-a povestit soldaţilor despre cele întâmplate, dar ei nu vroiau să se ducă la Pleşcă, pentru că încă le mai era frică. La faţa locului s-a deplasat o comisie alcătuită din câţiva oameni. Comisia a dat ordin să se adune mai mulţi localnici din Apşa de Mijloc şi Dobric şi să sape un canal în vârful dealului Pleşca, pentru scurgerea apei din tău. La acea vreme, toţi se gândeau că pot să fie şi pui mici de balaur în Pleşcă. În timp ce oamenii săpau în deal, un grup de soldaţi din Dobric ţineau puştile aţintite spre lac şi erau gata să deschidă focul în cazul în care ar mai fi apărut vreun balaur.

Ţiganul a fost eliberat din închisoare în urma ordinului dat de Împăratul Rudolf al II-lea. Ani la rând, apşenii de pe uliţa Joseni se râdeau de cei de pe uliţa Susani, spunând că „susănarii umblă cu grebla la pescuit în Pleşcă”. Se spune că cei de pe Joseni a alcătuit legenda Balaurului din Pleşcă.

Niciun comentariu: